Decizia CCR nr. 116/2018Punctul 6

6. Prin urmare, fără a contesta dreptul legiuitorului de a impune anumite condiții sub aspectul dreptului penal pentru reluarea raporturilor de muncă și obținerea unei despăgubiri pe temeiul răspunderii civile contractuale, apreciem că legiuitorul nu putea să le condiționeze de „constatarea nevinovăției“ salariatului, ci de intervenirea unuia sau altuia dintre temeiurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Nu se poate ajunge la situația în care, practic, legiuitorul să îl oblige pe salariat să apeleze la art. 18 din Codul de procedură penală, în sensul formulării unei cereri de continuare a procesului penal, pentru a-și demonstra nevinovăția în condițiile intervenirii amnistiei/prescripției etc., ci pentru a demonstra caracterul nefondat al acuzației în materie penală și să obțină, pe această cale, clasarea/achitarea/încetarea procesului penal în baza unui temei de drept care poate fi valorificat sub aspectul angajării răspunderii civile contractuale a angajatorului. Mai mult, acest drept ar trebui recunoscut și moștenitorilor eredelui în vederea obținerii de eventuale despăgubiri. Însă, pe tot parcursul procesului penal, prezumția de nevinovăție subzistă. În acest sens, art. 23 alin. (11) din Constituție prevede că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“ [a se vedea și art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27, a statuat că, „sub aspectul stabilirii vinovăției inculpatului pentru săvârșirea faptelor în legătură cu care acesta este cercetat și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă. Pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual, mai sus referit, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție. Astfel, dobândirea calității de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârșit o anumită infracțiune, în fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat“. Astfel, rezultă cu evidență că, pe parcursul procesului penal, prezumția de nevinovăție nu este răsturnată, ci se parcurg, dacă este cazul, diferite nivele de probațiune pentru demonstrarea acuzației în materie penală, și nu pentru ca persoana acuzată să își demonstreze nevinovăția. De asemenea, prezumția de nevinovăție presupune inter alia că, în exercitarea atribuțiilor lor, judecătorii nu pot începe analiza cauzei de la ideea preconcepută potrivit căreia acuzatul a comis infracțiunea de care este acuzat; sarcina probei aparține acuzării, iar dubiul profită celui acuzat [Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 1988, pronunțată în Cauza Barberà, Messegué și Jabardo împotriva Spaniei, paragraful 77]. Prin urmare, prezumția de nevinovăție este încălcată atunci când sarcina probei este mutată de la acuzare la acuzat [Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 martie 2001, pronunțată în Cauza Telfner împotriva Austriei, paragraful 15]. ...