Decizia CCR nr. 89/2018Punctul 18

18. În ceea ce privește invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, ale art. 84 alin. (2) , precum și ale art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care instituiau obligativitatea reprezentării părților - persoane juridice, prin consilier juridic sau avocat, în calea de atac a recursului, Curtea reține că cele statuate în această decizie nu sunt valabile, mutatis mutandis, în prezenta cauză. Astfel, premisa constatării neconstituționalității dispozițiilor legale referitoare la obligativitatea reprezentării persoanei juridice, prin avocat sau consilier juridic, pentru exercitarea recursului, a constituit-o faptul că această obligație echivala cu o condiție de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar dreptul de a avea un reprezentant convențional era transformat într-o obligație, în cazul recursului. Or, în prezenta cauză, Curtea reține că reprezentarea convențională a persoanei juridice este o simplă facultate, persoanele juridice păstrându-și permanent posibilitatea de a sta în justiție prin reprezentantul legal, respectiv prin organele sale de administrare, nefiind vorba, în mod real, de o obstrucționare a accesului liber la justiție sau a dreptului de apărare. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut și că, fiind vorba despre un drept pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale l-a recunoscut fără să îl definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Cauza Golder împotriva Regatului Unit, 1975, paragraful 38). ...