Decizia CCR nr. 45/2018Punctul III

III. Examinând modificările operate asupra Legii nr. 303/2004 - prin legea supusă controlului de constituționalitate - cu referire la problemele punctuale anterior enunțate și față de soluțiile adoptate de Curte cu privire la art. I pct. 44, pct. 87 și pct. 88, facem următoarele precizări: A. În privința numirii în funcție a judecătorilor și a procurorilor, Constituția României consacră o prevedere expresă - art. 134 alin. (1) -, potrivit căreia „Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii“. În ce privește numirea judecătorilor, Constituția, la cap. VI Autoritatea judecătorească, secțiunea 1 Instanțele judecătorești, art. 125 - Statutul judecătorilor prevede, la alin. (1) , că „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile legii“, iar la alin. (2) statuează următoarele „Propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice.“ În privința numirii procurorilor, același cap. VI din Constituție, secțiunea a 2-a Ministerul Public (art. 131 și art. 132), nu conține dispoziții exprese similare cu cele referitoare la judecători, sub aspectul numirii în funcție de către Președintele României. În această privință, singura normă de rang constituțional este cea cuprinsă la art. 134 alin. (1) , mai sus redată. Analizând sistematic prevederile Constituției la care ne-am referit anterior constatăm că aceasta, în spiritul respectării, în special, a principiului separației și echilibrului puterilor statului și al colaborării loiale între instituțiile acestuia, dar și a tuturor celorlalte norme și principii statornicite în corpul Actului fundamental, stabilește raporturi între Președintele statului (ca exponent al puterii executive bicefale) și CSM (ca parte a autorității judecătorești și garant al independenței justiției). Constituția prevede, la art. 133 alin. (6) , faptul că Președintele României prezidează lucrările CSM la care participă. Prin Decizia CCR nr. 148/2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, Curtea a observat că acest text [art. 133 alin. (6) ] „concură la ridicarea Consiliului Superior al Magistraturii la rangul unei instituții apte să asigure independența justiției“. Totodată, această atribuție a Președintelui României de a prezida lucrările CSM a fost apreciată de Curte ca fiind „o consecință firească a faptului că Președintele României este cel care, în temeiul art. 124 (s.n. - devenit art. 125), numește judecătorii și procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor stagiari [art. 133 alin. (1) , devenit art. 134 alin. (1) - s.n.]“. Observăm că un drept similar al Președintelui este consacrat în Constituție numai în ceea ce privește participarea sa la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea prim-ministrului, în alte situații - art. 87. Dreptul său constituțional astfel consacrat în privința activității Guvernului și a CSM urmărește realizarea efectivă a rolului conferit de art. 80 alin. (2) Președintelui, de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, scop în care acesta exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Acest tip de raport juridic între Președintele statului și CSM constituie o perfectă punere în practica legislativă a principiului constituțional al „separației și echilibrului puterilor“ pe care îl menționează art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. În dorința de a da substanță ideii de echilibru între autoritatea judecătorească și puterea executivă, Constituția României a prevăzut o serie de prerogative, pe care Președintele României sau ministrul justiției, ca exponenți ai puterii executive, le au în raport cu CSM, ca organ aparținând autorității judecătorești. Textele cuprinse la art. 125, art. 132 alin. (1) și la art. 134 alin. (1) din Constituție reflectă această idee, iar faptul că acestea fac trimitere la „condițiile legii“ nu poate avea semnificația nerespectării lor de către legiuitorul organic, în sensul eludării rolului fundamental al CSM, al Președintelui statului și a raporturilor constituționale în care aceștia se află. Interpretarea sistematică a acestor norme nu duce decât la această concluzie, iar, în materia dreptului constituțional, regula interpretării prin analogie nu poate fi primită, normele fundamentale fiind imperative și de strictă interpretare. ... B. Cu privire la atribuția Secției pentru judecători a CSM de a propune Președintelui României numirea în funcție și revocarea din funcție a președintelui și vicepreședinților ÎCCJ, cu excepția președinților de secții ai ÎCCJ, pe care îi numește și îi revocă direct, soluție adoptată de legiuitor prin dispozițiile art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1) , (7) , (9) și (10) ] din legea supusă controlului de constituționalitate, soluție constatată ca fiind constituțională prin prezenta decizie a Curții numai în ceea ce îi privește pe președinții de secții (a se vedea pct. 2 din dispozitivul deciziei) și constatată ca fiind neconstituțională în privința numirii președintelui și a vicepreședinților ICCJ (a se vedea pct. 3 din dispozitivul deciziei) facem următoarele precizări: În noua optică a legiuitorului organic, atributul numirii și revocării din funcție a președinților de secții de la ICCJ nu mai aparține Președintelui statului, ci este stabilit direct în competența secției pentru judecători a CSM. Considerăm că această soluție legislativă nu are nicio justificare, prin raportare la cea privind președintele și vicepreședinții ÎCCJ, în privința cărora legiuitorul organic a menținut aceeași soluție, a numirii lor de către Președintele statului, la propunerea secției pentru judecători. Aceleași rațiuni ce fundamentează soluția juridică amintită trebuie să subziste și în cazul președinților de secții ai ÎCCJ și avem în vedere, în primul rând, prevederile art. 94 lit. c) , art. 125 alin. (2) , art. 126 alin. (1) și (2) și ale art. 134 alin. (1) din Constituție. Suportul constituțional al numirii și eliberării din funcție, inclusiv a președinților de secții ai ÎCCJ, rezidă în interpretarea sistematică a normelor mai sus amintite. Prerogativa constituțională a Președintelui statului de a numi în funcții publice - art. 94 lit. c) și atribuția sa de a numi în funcție judecătorii - art. 125 alin. (2) și dispozițiile art. 134 alin. (1) - trebuie coroborate cu statutul și rolul pe care Constituția îl consacră ÎCCJ în rândul instanțelor judecătorești. Astfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, justiția se realizează prin ÎCCJ și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, ÎCCJ fiind cea care, conform art. 126 alin. (2) , are rolul fundamental de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Dispozițiile art. 125 din Constituție fac referire la numirea judecătorilor, prevăzând o atribuție partajată între 2 actori - CSM, care face propunerile de numire și Președintele statului, care îi numește pe judecători. Numirea în funcția de judecător de către Președinte are o semnificație anume, deoarece prin această numire judecătorul devine inamovibil. Inamovibilitatea înseamnă că, odată ce au fost numiți în funcție, judecătorii nu pot fi revocați, transferați sau suspendați decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Actul numirii unui judecător prin decret al Președintelui nu este unul pur formal, ci unul de substanță, neputându-se susține că această atribuție a Președintelui este de fapt o simplă formalitate. Numirea unui judecător, și cu atât mai mult a unui judecător în funcție de conducere la cea mai înaltă instanță din țară - ÎCCJ - implică o responsabilitate juridică pentru Președintele României, astfel că această numire are deplin suport constituțional. Mai mult, Președintele statului are, potrivit art. 94 lit. c) din Constituție, atribuția numirii în funcții publice. Dacă Președintele nu ar avea niciun drept în numirea judecătorilor și procurorilor, inclusiv în funcțiile de conducere de la nivelul ICCJ, PICCJ, DNA și DIICOT, atribuțiile acestuia prevăzute de art. 94 lit. c) , coroborat cu art. 125 alin. (1) și art. 134 alin. (1) din Constituție ar fi golite de conținut și semnificație. Numirea și revocarea din funcțiile de conducere de la nivelul ÎCCJ, PICCJ, DNA și DIICOT, așa cum prevede, în prezent, Legea nr. 303/2004 reprezintă încă un element de concretizare în planul legii organice a principiului separației și echilibrului puterilor în stat. Astfel, responsabilitatea numirii și revocării din funcțiile de conducere de la instanța supremă, de la PICCJ, DNA și DIICOT aparține Președintelui statului, care garantează, în același timp, cu propria sa legitimitate dobândită în urma câștigării alegerilor pentru funcția de președinte al statului, asupra acelor judecători sau procurori pe care, în urma propunerilor primite din partea secției pentru judecători sau a secției pentru procurori a CSM, alege să îi numească pentru a exercita cele mai înalte funcții de conducere la cea mai înaltă instanță de judecată din țară sau la parchetele de cel mai înalt grad ori să îi revoce din aceste funcții. Prin acest mecanism de numire și revocare din funcțiile de conducere de la ÎCCJ, PICCJ, DNA și DIICOT se realizează colaborarea loială în spiritul Constituției între autoritățile statului, în speță între un exponent al puterii executive - Președintele României și exponenți ai autorității judecătorești - ÎCCJ, (reprezentant al puterii judecătorești), PICCJ, DNA, DIICOT, fiind astfel asigurat controlul reciproc și echilibrul între aceste autorități ale statului. Apreciem că nu există niciun motiv pentru care, prin legea supusă controlului de constituționalitate, a fost eliminat dreptul Președintelui statului de numire și revocare din funcție a președinților de secții ai ÎCCJ, soluție menținută de instanța de contencios constituțional prin respingerea ca neîntemeiată a obiecției vizând art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (9) teza întâi și alin. (10) ]. Această procedură trebuie să fie una unitară, principială, având în vedere rolul fundamental și unic pe care îl are ÎCCJ și care diferențiază instanța supremă de celelalte instanțe judecătorești. Dimpotrivă, considerăm că, atribuirea competenței de numire și revocare din funcție a președinților de secții de la instanța supremă, exclusiv și în mod direct Secției pentru judecători a CSM, afectează statutul judecătorilor, prin posibilitatea influențării carierei acestora în mod arbitrar. În lipsa oricărui factor extern, de natură să mențină un echilibru al diverselor interese ce pot apărea în privința funcțiilor de conducere de la nivelul ICCJ, sunt create premisele instabilității funcției și a intervenționismului, ce nu pot avea decât consecințe negative asupra bunei funcționări a instanței supreme și a sistemului judiciar, în general. În mod nejustificat și fără a fi învestită de autorul sesizării, Curtea Constituțională a constatat și neconstituționalitatea prevederilor art. I pct. 87 [cu referire la 53 alin. (1) și (7) ], eliminând practic dreptul Președintelui statului de numire și revocare din funcție și pentru președintele și vicepreședinții ICCJ, conferind aceste competențe Secției pentru judecători a CSM (a se vedea pct. 3 din dispozitivul deciziei). Prin soluția adoptată Curtea a nesocotit propria sa jurisprudență anterioară - la care vom face referire în cele ce urmează - și prin care a constatat constituționalitatea prevederilor legale ce conferă dreptul Președintelui statului în numirile în funcțiile de conducere de grad înalt de la nivelul ICCJ, PICCJ, DNA și DIICOT. Aceleași rațiuni expuse anterior cu privire la numirea președinților de secții ai instanței supreme demonstrează - din punctul nostru de vedere - neconstituționalitatea soluției adoptate de instanța de contencios constituțional în privința numirilor președintelui și vicepreședinților de la ICCJ. ... C. Cu privire la modalitatea de numire și revocare a procurorilor de grad înalt În prezent, procedura de numire și revocare a procurorilor de grad înalt este reglementată de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, astfel: Articolul 54 alin (1) din Legea nr. 303/2004: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prim-adjunctul și adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Național Anticorupție, adjuncții acestuia, procurorii șefi de secție ai acestor parchete, precum și procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și adjuncții acestora sunt numiți de Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcția de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.“ Articolul 40 lit. h) din Legea nr. 317/2004: „Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: h) avizează propunerea ministrului justiției de numire și revocare a procurorului general al PÎCCJ, a procurorului șef al DNA, a adjuncților acestora, a procurorilor șefi de secție din aceste parchete, precum și a procurorului șef al DIICOT și a adjunctului acestuia.“ Menționăm că, prin prezenta Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prevederile art. 54 alin. (1) , mai sus citate, referitoare la numirea procurorilor de rang înalt, sunt menținute în vigoare (deci, Președintele statului este menținut în procedura de numire în funcțiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA, și DIICOT), cu singura corecție privind titulatura funcției de procuror-șef al D.N.A. (în loc de procurorul general al P.N.A.) și cu menționarea Secției pentru procurori ca organ de avizare a propunerii. ... ...