Decizia CCR nr. 810/2017Punctul 14

14. Curtea de Apel București - Secția I penală invocă, cu privire la dispozițiile art. 248 și art. 249 din Codul penal din 1969, precum și cu privire la art. 298 din Codul penal, soluția și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, apreciind că argumentele care au stat la baza pronunțării deciziei respective sunt valabile și în cazul dispozițiilor la care se referă excepția de neconstituționalitate ridicată în prezenta cauză, în cuprinsul cărora sunt folosite, tot pentru conturarea conținutului constitutiv, pe latura obiectivă a unor infracțiuni de aceeași natură (infracțiuni de serviciu), sintagme similare. Cât privește dispozițiile art. 264 din Codul penal din 1969 și art. 269 din Codul penal, care constituie norme de incriminare a infracțiunii de favorizare a infractorului/făptuitorului, opinează că acestea respectă standardele de precizie, claritate și previzibilitate în stabilirea conținutului constitutiv - pe latura obiectivă și pe latura subiectivă - al infracțiunii și, respectiv, în indicarea tratamentului sancționator aplicabil favorizatorului, astfel încât nu se încalcă prezumția de nevinovăție. Reține că, potrivit expunerii de motive la noul Cod penal, reglementarea actuală a infracțiunii de favorizare a făptuitorului păstrează în linii generale reglementarea anterioară, însă au fost aduse unele modificări atât sub aspect terminologic, cât și de conținut. În primul rând, s-a renunțat la folosirea noțiunilor de „infracțiune“ și „infractor“ în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală“ și de „făptuitor“, întrucât activitatea de înfăptuire a justiției este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea, în concret, să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii (de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta, deoarece verificarea condițiilor de existență sau inexistență a responsabilității penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal și nu în raport cu aprecierea făcută de favorizator. S-a arătat că, în acest sens, sunt și dispozițiile art. 378 alin. (4) din Codul penal italian și art. 453 din Codul penal spaniol. În concret, față de susținerile autorului excepției din prezenta cauză, instanța de judecată a reținut că opțiunea de modificare parțială a normei de incriminare, sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, prin înlocuirea calității celui favorizat din infractor în făptuitor, aparține legiuitorului, conform atribuției prevăzute de art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, iar constatarea îndeplinirii, în raport cu fiecare reglementare, a acestei condiții de tipicitate aparține instanței, fiind o chestiune de aplicare în concret a uneia sau alteia dintre cele două legi succesive, inclusiv din perspectiva identificării legii penale mai favorabile celui acuzat. Totodată, opinează că noțiunea de „făptuitor“ din reglementarea actuală nu este ambiguă și nu generează, nici în plan obiectiv, nici în plan subiectiv, o situație de imprevizibilitate pentru favorizator. Această noțiune îl desemnează pe autorul unei fapte prevăzute de legea penală, independent de calitatea sa procesuală și de îndeplinirea condițiilor pentru tragerea lui la răspundere penală. Pentru angajarea răspunderii penale a favorizatorului este necesar să se stabilească, în plan obiectiv, săvârșirea de către cel favorizat a unei fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă acesta nu răspunde ori nu a ajuns să răspundă penal pentru fapta respectivă, iar, în plan subiectiv, conștientizarea de către favorizator a împrejurării (pe care o dorește și o acceptă) că ajutorul său este dat în scopul enunțat în norma de incriminare unei persoane care a comis o astfel de faptă. Arată, totodată, că favorizarea infractorului/făptuitorului este o infracțiune autonomă, distinctă de infracțiunea/fapta prevăzută de legea penală săvârșită de cel favorizat, astfel că îndeplinirea condițiilor de tipicitate în persoana favorizatorului se poate verifica chiar dacă cel căruia i s-a dat ajutor (printr-un act comisiv sau printr-un act omisiv) nu a fost trimis în judecată, anterior sau concomitent, pentru fapta sa, aspectul, cu relevanță în speță, supus analizei instanței care procedează la judecarea favorizatorului, fiind acela ca, în momentul săvârșirii actului de favorizare - dacă existența sa este probată -, persoana la care se referă să fi fost implicată într-o procedură de cercetare penală cu privire la o faptă incriminată de legea penală, iar, prin acel act, să se fi urmărit sau acceptat de către favorizator îngreunarea acelei cercetări. Menționează că, în ambele reglementări, limitele speciale de pedeapsă sunt clar prevăzute, clară fiind și dispoziția că numai pedeapsa în concret aplicată favorizatorului nu poate depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta, incriminată de legea penală, a celui favorizat. ...