Decizia CCR nr. 810/2017Punctul 19

19. Guvernul, exprimându-și punctul de vedere în dosarele conexate, reține că dispozițiile art. 248, art. 249 din Codul penal din 1969 și art. 298 din Codul penal incriminează îndeplinirea defectuoasă a unei atribuții de serviciu, astfel încât invocă Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 60-80, apreciind că motivele expuse în cuprinsul acesteia sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. Consideră că dispozițiile precitate sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 264 din Codul penal din 1969 și ale art. 269 din Codul penal, apreciază că aceasta este neîntemeiată. Reține, în acest sens, că este vorba despre pedepsirea autorului favorizării pentru propria faptă, și nu pentru fapta autorului infracțiunii care a stat la baza favorizării, sancțiune care se aplică independent de sancționarea sau nu a persoanei favorizate. Apreciază că prevederile criticate sunt în conformitate cu principiul prezumției de nevinovăție și principiul legalității pedepsei, fiind vorba de aplicarea unei pedepse pentru propria faptă, pentru care vinovăția va fi constatată în cadrul unui proces penal cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, inclusiv a principiului prezumției de nevinovăție. Observă, totodată, că autorul excepției critică soluția legislativă din punctul de vedere al oportunității sale, mai degrabă decât din punctul de vedere al compatibilității cu Constituția, aspect care nu intră în sfera de competență a Curții Constituționale. Reține că legiuitorul a renunțat la folosirea noțiunilor de „infracțiune“ și „infractor“ în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală“ și de „făptuitor“, întrucât activitatea de înfăptuire a justiției este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii (de pildă, minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condițiilor de existență sau inexistență a responsabilității penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal, și nu în raport cu aprecierea făcută de favorizator. Apreciază că nu se poate reține că destinatarul normei penale nu are reprezentarea noțiunii de „făptuitor“, aceasta fiind, într-o interpretare accesibilă, conform limbajului comun, persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. ...