Decizia CCR nr. 555/2017Punctul II

II. Neconstituționalitatea sintagmei „cu diferite persoane“ din cuprinsul dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal În ceea ce privește sintagma „cu diferite persoane“ din definiția dată „practicării prostituției“ prin dispozițiile art. 213 alin. (4) din Codul penal, sintagmă criticată în cauza de față, observăm că - deși prostituția nu mai constituie infracțiune potrivit noului Cod penal -, având în vedere necesitatea reprimării proxenetismului și ținând cont de faptul că acesta este legat, în mod indisolubil, de practicarea prostituției, a fost necesară, în continuare, definirea acesteia. Apreciem că sintagma „cu diferite persoane“ din cuprinsul dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal este neconstituțională, întrucât aduce atingere statului de drept - în componentele sale privind respectarea demnității omului și apărarea ordinii și a moralei publice -, egalității cetățenilor în fața legii și libertății individuale, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (3) , ale art. 16 alin. (1) și ale art. 23 alin. (1) din Constituție. Astfel, considerăm că sintagma „cu diferite persoane“ creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane vulnerabile, prin neincriminarea faptei de proxenetism în cazul determinării sau înlesnirii întreținerii de către persoana vulnerabilă de acte sexuale cu o singură persoană (client), respectiv în cazul obținerii de foloase patrimoniale de pe urma întreținerii de către persoana vulnerabilă de acte sexuale cu o singură persoană (client). Sub aspectul asigurării egalității în drepturi, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că principiul egalității în fața legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a stabilit că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22). Or, din perspectiva respectării demnității persoanei vulnerabile și a apărării libertății de voință și de acțiune a acesteia, persoana vulnerabilă din punct de vedere al exploatării sexuale care este determinată sau căreia i se înlesnește să întrețină acte sexuale cu un singur client, de două ori, se află într-o situație similară cu cea care este determinată sau căreia i se înlesnește să întrețină acte sexuale cu doi clienți, în două ocazii diferite. De asemenea, persoanele vulnerabile se află în situații similare și în cazul obținerii de foloase patrimoniale de pe urma întreținerii de către acestea de acte sexuale cu un singur client, de două ori, respectiv cu doi clienți, în două ocazii diferite. Sintagma „cu diferite persoane“ din cuprinsul dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal, care reprezintă o cerință esențială atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de proxenetism, instituie un tratament juridic diferit în cadrul aceleiași categorii de persoane vulnerabile, fără a avea însă nicio justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce duce la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Observăm că, în Codul penal din 1969, prostituția era incriminată, în dispozițiile art. 328, ca fiind „fapta persoanei care își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane“. În doctrina creată sub imperiul vechiului Cod penal cu privire la reglementarea infracțiunii de prostituție, s-a susținut că raporturile sexuale trebuie întreținute cu mai multe persoane, întrucât „tocmai acest fapt scoate în evidență caracterul lor de mijloc obișnuit de procurare de venituri, de mijloace de existență“ (V. Dongoroz, „Explicații teoretice ale Codului penal român“, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, pag. 652). Astfel, continuitatea raporturilor sexuale cu aceeași persoană „face să joace, în pofida caracterului interesat al acestora, o prezumție de afecțiune între parteneri, de oarecare stabilitate, care apropie aceste relații de acelea de concubinaj“. Aceste argumente nu mai corespund însă rațiunii avute în vedere de legiuitor atunci când - incriminând proxenetismul prin noul Cod penal - a renunțat la condiția ca, prin practicarea prostituției, persoana vulnerabilă să își procure mijloacele de existență și a inclus proxenetismul în rândul infracțiunilor contra persoanei. Așadar, Codul penal din 1969 prevedea, în conținutul constitutiv al infracțiunii de prostituție, cerința ca raporturile sexuale să fie practicate „cu diferite persoane“ (cu mai mulți clienți), cu scopul de a scoate în evidență caracterul lor de mijloc obișnuit de procurare de venituri. Noul Cod penal a preluat, în conținutul constitutiv al infracțiunii de proxenetism, cerința ca subiectul pasiv, și anume persoana vulnerabilă care practică prostituția, să întrețină acte sexuale „cu diferite persoane“, dar a eliminat scopul cerinței, care era acela de a demonstra că, prin raporturile sexuale, persoana care practică prostituția își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență. Or, nu poate fi admisă preluarea din vechea reglementare - în conținutul constitutiv al infracțiunii de proxenetism - a unui mijloc, și anume cerința întreținerii de acte sexuale „cu diferite persoane“, care nu mai servește dovedirii niciunui scop. Altfel, ar însemna că legiuitorul, pe de o parte, consideră că persoana care practică prostituția este o persoană vulnerabilă, adică o victimă, iar, pe de altă parte, impune o cerință care nu are nicio justificare obiectivă prin raportare la statutul de victimă, întrucât anulează acest statut într-o serie de cazuri care pot fi chiar mai grave decât acelea în care îl acordă. Pornind chiar de la speța de față, în care inculpații au „procurat“ unui cetățean străin câteva persoane de sex masculin pentru întreținerea de acte sexuale - presupunând că unui singur client i-ar fi „procurate“ câteva zeci de persoane cu care să întrețină astfel de acte, ar însemna că, întrucât a existat un unic client, ar opera „o prezumție de afecțiune“ între clientul respectiv și cele câteva zeci de persoane vulnerabile exploatate sexual, cu consecința exonerării de răspundere penală a proxenetului. Or, argumentul adus în doctrina anterioară noului Cod penal - în sensul creării unor relații apropiate de cele de concubinaj între persoana care își procura mijloacele de existență, practicând în acest scop raporturi sexuale, și unicul său client - privea strict relația dintre aceste două persoane, în contextul în care prostituția constituia infracțiune, fiind definită ca sursă de procurare a mijloacelor de existență. Așadar, acest argument nu poate fi rupt din contextul vechii reglementări și aplicat situației proxenetului din noul Cod penal, în condițiile dezincriminării prostituției. Mai mult, existența unor persoane (clienți) care să dispună de mijloacele necesare pentru a întreține acte sexuale - în schimbul unor foloase patrimoniale - cu câteva zeci sau sute de persoane exploatate de un proxenet era de neimaginat în timpul regimului comunist, având în vedere modul de organizare și de funcționare a societății din acea vreme, dar a devenit o realitate în prezent. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție - potrivit cărora „România este stat de drept [...], în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, [...], reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate“. - impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea respectării demnității omului (Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) și a apărării ordinii publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen (deciziile Curții Constituționale nr. 44 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 21 aprilie 2016, paragraful 22, și nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, paragraful 34). Este evident că determinarea și înlesnirea întreținerii de acte sexuale în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, precum și obținerea de astfel de foloase de pe urma depravării sau prostituării uneia sau mai multor persoane vulnerabile aduc atingere bunelor moravuri, indiferent de numărul clienților cu care respectivele persoane exploatate întrețin acte sexuale. De asemenea, ordinea publică are de suferit, având în vedere consecințele unor asemenea relații de conviețuire socială în planul moralei publice. Or, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că principiile statului de drept și regimului nostru constituțional presupun interpretarea sistematică a drepturilor cetățenilor, ceea ce înseamnă și dreptul fiecărui cetățean de a pretinde statului să apere morala publică și bunele moravuri (Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 7 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995). Considerăm că nereglementarea ca infracțiune a proxenetismului în cazul în care proxenetul „procură“ unui unic client persoane cu care să întrețină relații sexuale evidențiază faptul că legiuitorul nu a luat măsurile necesare pentru respectarea demnității persoanelor vulnerabile din punct de vedere al exploatării sexuale și pentru apărarea libertății de voință și de acțiune a acestora, precum și a ordinii și moralei publice în situații care pot fi chiar mai grave decât acelea pentru care asemenea măsuri au fost luate, ceea ce este de natură să ducă la încurajarea unei anumite forme de proxenetism. Apreciem, astfel, că trebuie asigurată protecția penală - prin incriminarea faptei de proxenetism - în cazul tuturor persoanelor vulnerabile, care întrețin acte sexuale în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, indiferent de numărul persoanelor (clienților) cu care întrețin astfel de acte. Ca atare, incriminarea faptei de proxenetism - care constituie un mijloc de protecție a persoanelor vulnerabile din punct de vedere al exploatării sexuale - nu trebuie să fie condiționată de „succesul“ pe care îl are persoana exploatată, întrucât cerința întreținerii de acte sexuale cu mai multe persoane nu constituie un criteriu obiectiv și rezonabil, de natură să justifice tratamentul juridic diferențiat. Apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituționale ține de competența Parlamentului, dar intră în atribuțiile Curții Constituționale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport cu valoarea socială ocrotită (deciziile Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, și nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 21). ...