Decizia CCR nr. 554/2017Punctul 3

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, pentru motivele arătate în concluziile scrise depuse la dosar. Astfel, menționează că dispozițiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt criticate de către judecătorul de cameră preliminară, autor al excepției, pe motiv că nu îi permit să invoce - din oficiu - nulități relative cu privire, pe de o parte, la actul de sesizare a instanței, iar, pe de altă parte, la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Reprezentantul Ministerului Public subliniază că rechizitoriul nu este un act de urmărire penală, ci actul de sesizare a instanței, efectuat după terminarea urmăririi penale. De aceea, verificarea regularității întocmirii rechizitoriului - care vizează aptitudinea acestuia de a sesiza în mod valabil instanța - se realizează potrivit altor criterii decât verificarea legalității efectuării actelor de urmărire penală. Neregularitatea rechizitoriului este reglementată separat de nulitatea relativă sau absolută a actelor de urmărire penală atât prin dispozițiile art. 345 alin. (3) , cât și prin cele ale art. 346 alin. (3) lit. a) și b) din Codul de procedură penală. Așadar, neregularitatea rechizitoriului poate fi invocată din oficiu, nefiind supusă regulilor de invocare a nulității. Sancțiunea este una specifică, și anume remedierea, iar - atunci când aceasta nu este realizată - judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății [art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală]. În ceea ce privește lipsa posibilității judecătorului de cameră preliminară de a invoca - din oficiu - nulități relative, reprezentantul Ministerului Public arată că, potrivit dispozițiilor art. 197 alin. 4 teza ultimă din Codul de procedură penală din 1968, instanța putea să ia în considerare din oficiu nulitățile relative dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Consideră că eliminarea posibilității judecătorului de a invoca nulitatea relativă este expresia reconfigurării principiilor Codului de procedură penală, în condițiile în care legiuitorul a renunțat la principiul rolului activ al instanței de judecată. De asemenea, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că folosirea dovezilor obținute în mod nelegal nu duce în mod necesar la încălcarea dreptului la un proces echitabil (Cauza Khan împotriva Regatului Unit). Aprecierea existenței unei încălcări a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale depinde de o serie de împrejurări, și anume: dacă proba nelegală nu a putut fi contrazisă la proces, dacă a fost singura probă pe care s-a bazat condamnarea și dacă, din cauza modului în care proba a fost obținută - spre exemplu, prin determinarea unei persoane să facă anumite declarații sau să comită anumite infracțiuni pe care nu le-ar fi comis în lipsa rolului activ jucat de autoritățile publice -, ar trebui considerată că violează dreptul de a nu contribui la propria incriminare sau este similară unei provocări la comiterea de infracțiuni (Cauza P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit, paragraful 76). În continuare, arată că dispozițiile art. 102 din noul Cod de procedură penală urmăresc să dea efect teoriei legitimității, în sensul că trebuie comparate cele două fapte condamnabile, și anume nelegalitățile comise de autorități, respectiv faptele penale săvârșite de inculpat, iar excluderea probelor nelegale trebuie să fie ultimul refugiu al organelor judiciare, nu primul impuls, întrucât această sancțiune generează costuri sociale considerabile, inclusiv punerea în libertate a celor vinovați și periculoși. Totodată, menționează că noul Cod de procedură penală nu limitează excluderea probelor la acele probe care au fost obținute prin violarea unor drepturi fundamentale substanțiale, precum protecția vieții private și familiale ori secretul corespondenței, ci se referă la „vătămarea drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului“ [art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Pe de altă parte, încălcarea gravă a drepturilor fundamentale atrage sancțiunea nulității absolute, în aceste cazuri probele putând fi excluse din oficiu. De asemenea, reprezentantul Ministerului Public arată că, întrucât judecătorul de cameră preliminară acționează înaintea fazei de judecată, el nu poate estima echitatea procedurii în ansamblu, ci doar echitatea urmăririi penale, rolul judecătorului de cameră preliminară, stabilit de dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală, nefiind acela de a afla adevărul, ci de a evalua faza de urmărire penală. Prin urmare, probele nelegale pot fi excluse de către judecătorul de cameră preliminară - la cererea părții interesate - pentru orice încălcare procedurală, inclusiv o încălcare minoră, chiar dacă modalitatea de dispunere sau de administrare a respectivelor probe nu a afectat drepturi fundamentale substanțiale și chiar fără posibilitatea concretă de a aprecia echitatea, procedurii în ansamblul ei, apreciind doar dacă dreptul a fost vătămat și vătămarea nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Or, în aceste condiții, eventuala intervenție din oficiu a judecătorului de cameră preliminară - care ar urma să fie și jucător, și arbitru - ar fi de natură a afecta substanțial echilibrul procesual. Nicio dispoziție constituțională nu prevede obligația judecătorilor de a acționa în favoarea unor părți care nu își apără interesele procesuale. Mai mult, o intervenție din oficiu a judecătorului de cameră preliminară poate afecta grav - în cazul în care proba nu mai poate fi refăcută - interesele părții adverse sau chiar ale inculpatului, dacă acesta apreciază că proba îi este, în realitate, favorabilă. În continuare, arată că definirea condițiilor de invocare a nulității relative constituie atribuția legiuitorului. Or, o eventuală admitere a excepției ar duce și la o nouă definire a acestor condiții, inclusiv a celei prevăzute de dispozițiile art. 282 alin. (2) teza ultimă din Codul de procedură penală, neputând fi imaginată situația în care judecătorul de cameră preliminară ar avea un interes procesual propriu în respectarea dispoziției încălcate. De asemenea, reprezentantul Ministerului Public arată că împotriva probei nelegale pot fi administrate probe contrare, după cum în cele mai multe cazuri se poate cere readministrarea probei considerate nelegală. Judecătorul fondului va evalua ansamblul probatoriului și va putea da relevanță probelor administrate în condiții legale. Precizează că excluderea probelor nelegal administrate este împrumutată de legiuitorul român din sistemele adversariale. Or, în aceste sisteme, procurorul nu are obligația de a strânge probe în favoarea acuzatului și, mai ales, judecătorul (sau juriul) are un rol pasiv, neintervenind, din oficiu, în favoarea unei părți. În fine, mai arată că, în prezent, spre deosebire de momentul sesizării Curții în cauza de față, judecătorul de cameră preliminară poate și trebuie să ia în considerare, din oficiu, nulitatea dispunerii și administrării probelor de către un organ de urmărire penală necompetent, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017. Efectul practic al deciziei mai sus menționate este excluderea automată - fiind vorba de o nulitate absolută, care se invocă din oficiu - a probelor administrate cu încălcarea normelor de competență a organelor de urmărire penală, independent de orice analiză privind echitatea procedurii, compararea faptelor organelor de urmărire penală cu cele ale inculpatului, încălcarea sau nu a unor drepturi fundamentale, impactul pe care nerespectarea normei de competență l-a avut asupra credibilității probei ori posibilitatea refacerii probelor care dovedesc nevinovăția acuzatului. În concluzie, având în vedere necesitatea menținerii unui echilibru procesual, care să nu permită transformarea judecătorului din arbitru într-un jucător al cărui rol ar fi acela de a suplini lipsa de diligență a inculpatului, precum și necesitatea protejării intereselor părții adverse și chiar ale inculpatului, care poate decide că proba nelegal administrată îi este favorabilă, reprezentantul Ministerului Public consideră că dispozițiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil și nici principiul legalității, ci, dimpotrivă, sunt menite să asigure un echilibru al intereselor participanților în procesul penal. ...