Decizia CCR nr. 482/2017Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că modalitatea în care a fost edictat art. 31 alin. (15) din Legea nr. 241/2006 încalcă atât principiul constituțional privind securitatea juridică, cât și principiile tehnicii legislative. Arată, astfel, că, potrivit art. 63 teza a II-a din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, „Derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.“ În acest context susține că, potrivit prevederilor art. 31 alin. (15) din Legea nr. 241/2006, „utilizatorii sunt obligați să achite facturile reprezentând contravaloarea serviciului de care au beneficiat, în termenul de scadență de 15 zile de la data emiterii facturilor“, în timp ce, potrivit art. 42 alin. (9) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, republicată, „utilizatorii serviciilor de utilități publice, persoane fizice sau juridice, sunt obligați să achite facturile reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate/prestate în termenul de scadență de 15 zile de la data primirii facturilor“. Așa fiind, autoarea excepției apreciază că ne aflăm în prezența a două prevederi legale cu același obiect, însă una este edictată de o lege ordinară, respectiv Legea nr. 241/2006, iar cealaltă de o lege cu forță juridică superioară, și anume Legea nr. 51/2006, lege organică. Consideră că, prin norma derogatorie privind termenul de scadență, se creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor și subliniază că prevederile Legii nr. 51/2006 trebuie să prevaleze asupra oricăror altor prevederi din alte acte normative, ele oferind protecție consumatorului în fața unor posibile abuzuri venite din partea operatorilor. ...