Decizia CCR nr. 340/2017Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că textul de lege criticat încalcă principiul legalității incriminării și a pedepsei, dreptul la un proces echitabil, precum și principiul reglementării prin lege organică a infracțiunilor, a pedepselor și a regimului executării acestora. Consideră, astfel, că dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu îndeplinesc cerințele de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate a legii. În acest sens arată că, potrivit prevederilor art. 75 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, „accidentul de circulație“ este acel eveniment care întrunește, cumulativ, trei condiții: s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc; a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale; în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare. În schimb, sintagma „locul accidentului“ nu este definită de niciun act normativ. Pe de altă parte, invocă Decizia nr. LXVI (66) din 15 octombrie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a stabilit că sintagma „vătămarea integrității corporale ori sănătății uneia sau mai multor persoane“ din cuprinsul art. 89 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 - care constituia la acel moment norma de incriminare a faptei de părăsire a locului accidentului - se interpreta în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal din 1969. Astfel, consideră că persoana urmărită penal pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului nu poate beneficia de un proces echitabil, câtă vreme norma de incriminare poate fi interpretată cu o marjă largă de apreciere. Arată că, potrivit dispozițiilor art. 196 alin. (2) din Codul penal, dacă leziunile traumatice au necesitat, pentru vindecare, cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale, fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, în timp ce textul de lege criticat prevede că, indiferent de numărul de zile de îngrijiri medicale pe care le necesită victima accidentului, fapta constituie infracțiune. Susține că este absurd să fie pedepsită persoana care fuge de la locul accidentului, iar persoana care cauzează, din culpă, o vătămare corporală, pentru care numărul zilelor de îngrijiri medicale este însă inferior pragului minim prevăzut de legiuitor, să nu fie trasă la răspundere penală, mai ales că limitele speciale ale pedepsei prevăzute în cazul celor două infracțiuni - vătămarea corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) din Codul penal și, respectiv, părăsirea locului accidentului - sunt net diferite. Consideră că fapta de părăsire a locului accidentului constituie o variantă agravantă a infracțiunii de vătămare corporală din culpă numai în cazul în care consecința accidentului este vătămarea corporală a unei persoane, numărul zilelor de îngrijiri medicale având relevanță penală. În fine, invocă și considerentele Deciziei nr. 1 din 10 ianuarie 2014, prin care Curtea Constituțională a reținut că una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative și că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 și nr. 447 din 29 octombrie 2013). Cu privire la principiul legalității incriminării și pedepsei, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că garanțiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă o componentă esențială a supremației legii și ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție a drepturilor omului, după cum atestă faptul că art. 15 din Convenție nu permite nicio derogare de la aceste garanții în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii. Așa cum rezultă din obiectul și scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat și aplicat în așa fel încât să se asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor și a condamnărilor penale arbitrare. Noțiunea de „drept“ utilizată în art. 7 paragraful 1, ce corespunde celei de „lege“ din cuprinsul altor articole din Convenție, înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară și presupune cerințe calitative, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate și previzibilitate. Aceste cerințe calitative trebuie întrunite atât în ceea ce privește definiția unei infracțiuni, cât și cu privire la pedeapsa aplicabilă. Curtea de la Strasbourg consideră că este îndeplinită cerința ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării date acesteia de către instanțe și, dacă este cazul, în urma obținerii unei asistențe juridice adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa aplicabilă. În acest sens sunt, de exemplu, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26, și Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 77, 79 și 91. De asemenea, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut, în mod implicit, necesitatea respectării așteptărilor legitime ale cetățenilor cărora li se adresează o reglementare legală, spre exemplu, în Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunțată în Cauza C-550/09 - Proces penal împotriva lui E. și F., paragraful 59. ...