Decizia CCR nr. 139/2017Punctul 16

16. Mai susţin că Legea nr. 217/2003 se completează nu doar cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, ci şi cu cele ale Codului de procedură penală, ceea ce atrage aplicarea tuturor garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv aceea de a beneficia de timp suficient pentru pregătirea apărării şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării, unul dintre elementele fundamentale ale pregătirii apărării fiind dreptul de acces la dosarul cauzei, ceea ce include dreptul de a avea acces la toate elementele culese de acuzare şi care sunt în favoarea acuzatului. Deşi este posibilă emiterea ordinului de protecţie chiar în aceeaşi zi şi fără citarea părţilor, stabilirea de plano a unui termen maxim de 72 de ore pentru soluţionare conduce la încălcarea drepturilor pârâtului. Şi în alte cauze urgente legiuitorul a prevăzut posibilitatea soluţionării cererilor fără citare (ca, de exemplu, în cazul ordonanţei preşedinţiale), dar această măsură a fost lăsată la latitudinea judecătorului, fără stabilirea unui termen-limită, pe ore, de soluţionare a cauzei. Practic, se ajunge în situaţia în care procedura de citare va fi viciată în majoritatea cauzelor având ca obiect ordin de protecţie, ajungându-se la soluţionarea cererii fără citare, deşi nu s-ar fi impus această măsură. Consecinţele emiterii unui ordin de protecţie nu sunt similare unei cereri urgente în materie civilă, întrucât se poate dispune, prin admiterea cererii, inclusiv evacuarea din locuinţă, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, interzicerea oricărui contact cu victima, păstrarea unei distanţe minime faţă de victimă etc., iar nerespectarea acestor măsuri dispuse de instanţă poate conduce la reţinerea săvârşirii infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Prin urmare, având în vedere că, în ipoteza admiterii cererii, nerespectarea de către pârât a măsurilor dispuse de instanţă poate conduce la reţinerea unei infracţiuni în sarcina acestuia, instanţa trebuie să aibă posibilitatea de a aprecia dacă se impune sau nu citarea, dispoziţiile de lege criticate îngrădind practic acest drept de apreciere al judecătorului. În materie penală, potrivit dispoziţiilor art. 225 din Codul de procedură penală, în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Ziua şi ora se comunică procurorului care are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi. De asemenea, ziua şi ora se aduc la cunoştinţa avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziţie dosarul cauzei pentru studiu. Practic, inclusiv în cazul arestărilor preventive, avocatului inculpatului trebuie să i se pună la dispoziţie dosarul, iar arestarea preventivă, în cazul în care s-a dispus măsura reţinerii, trebuie soluţionată până la expirarea acesteia (respectiv până la împlinirea celor 24 de ore). Cu toate acestea, deşi şi în materie penală se ajunge la stabilirea unui termen de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, situaţia pârâtului din ordinul de protecţie nu este similară cu aceea a învinuitului sau inculpatului, întrucât aceştia din urmă sunt în toate cazurile încunoştinţaţi de termenul de judecată, existând, practic, garanţia că vor fi aduşi în faţa instanţei. În cererile de emitere a ordinului de protecţie, stabilirea unui termen de 72 de ore ar conduce la încălcarea dreptului la apărare al pârâtului, întrucât nu există garanţia că acesta este încunoştinţat de termen, iar apărătorul din oficiu nu are posibilitatea de a face o apărare efectivă. ...