Decizia CCR nr. 777/2016Punctul 6

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarele acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 - referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte, asupra legilor interne - şi ale art. 21 alin. (3) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil. În acest sens, arată că, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, în faza de judecată, readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale se face doar condiţionat. Consideră că, prin faptul că nu se readministrează toate probele, se aduce atingere principiilor nemijlocirii, contradictorialităţii şi publicităţii, caracteristice fazei de judecată a procesului penal, mutându-se centrul de greutate - în privinţa administrării probelor, cu referire specială la audierea martorilor - în faza de urmărire penală, care este lipsită de garanţiile menţionate. Arată că restrângerea rolului fazei de judecată în ceea ce priveşte administrarea probelor - prin dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală - are drept corespondent, în contrapondere, introducerea în Codul de procedură penală a unor garanţii noi privind echitatea procedurii, în considerarea caracterului unitar al fazelor procesului penal, printre care se numără: obligaţia consemnării întrebărilor în cursul audierii suspectului/inculpatului [art. 110 alin. (1) ], obligaţia înregistrării audierii suspectului/inculpatului [art. 110 alin. (5) teza întâi], posibilitatea înregistrării audierii martorului [art. 123 alin. (2) ], consacrarea expresă a principiului loialităţii administrării probelor (art. 101) şi verificarea de către un judecător, în procedura de cameră preliminară, a legalităţii administrării probelor în cursul urmăririi penale (art. 342). Consideră însă că aceste garanţii constituie doar compensări parţiale ale restrângerii limitelor cercetării judecătoreşti şi ale riscului fundamentării hotărârii instanţei preponderent pe probe administrate în cursul urmăririi penale, fază necontradictorie şi nepublică. Autoarele excepţiei susţin că aceste garanţii nu sunt suficiente în absenţa obligaţiei de a înregistra audierea martorului şi în condiţiile nerespectării caracterului obligatoriu al înregistrării audierii suspectului/inculpatului, având în vedere transformarea excepţiei prevăzute de art. 110 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală în regulă. Astfel, arată că, în cauză, în toate declaraţiile suspecţilor/inculpaţilor s-a consemnat neînregistrarea audierii acestora din cauza lipsei mijloacelor tehnice, ceea ce semnifică transformarea excepţiei prevăzute de art. 110 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală în regulă. În acest mod, garanţia legală a fost golită de conţinut şi transformată dintr-o garanţie efectivă în una iluzorie, în condiţiile în care urmărirea penală a fost efectuată de procuror în cadrul unei instituţii informatizate, unitate a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Chiar dacă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, s-a conferit caracter contradictoriu procedurii camerei preliminare, aceasta rămâne o fază a procesului penal în care nu se administrează probe. Această caracteristică a procedurii de cameră preliminară restrânge controlul de legalitate privind administrarea probelor la verificarea elementelor existente în dosarul de urmărire penală. Referitor la controlul de legalitate cu privire la audieri - sub aspectul loialităţii administrării probelor - un mijloc important l-ar reprezenta tocmai verificarea înregistrărilor audio sau audiovideo ale audierilor din cursul urmăririi penale. Codul de procedură penală consacră însă, în mod paradoxal, obligaţia înregistrării audio doar în cursul judecăţii, fază în care există garanţiile contradictorialităţii şi publicităţii, în timp ce la urmărirea penală, fază lipsită de aceste garanţii ale procesului echitabil, în cazul audierii suspectului/inculpatului - deşi înregistrarea este obligatorie - există posibilitatea derogării, posibilitate transformată, în practică, în regulă, iar în cazul audierii martorului înregistrarea este facultativă. Autoarele excepţiei susţin că este încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală se realizează doar în procedura camerei preliminare, după care este posibilă judecarea cauzei fără readministrarea probelor administrate în cursul urmăririi penale. Subliniază că readministrarea probelor în cursul judecăţii se poate face pentru acele probe administrate în cursul urmăririi penale care sunt contestate pentru netemeinicie, fără să mai poată fi însă contestate şi pentru nelegalitate. Consideră că probele obţinute în cursul urmăririi penale prin audierea suspecţilor/inculpaţilor şi a martorilor, cu privire la care controlul de legalitate, inclusiv în ceea ce priveşte loialitatea administrării, nu se bazează şi pe verificarea înregistrării audierii - nu pot sta la baza unei soluţii de condamnare, dacă probele nu sunt readministrate în cursul judecăţii, în mod nemijlocit, de un judecător independent, în condiţii de contradictorialitate şi publicitate. Pe de altă parte, subliniază că, în lipsa unei ierarhii a probelor, chiar dacă o probă a fost nelegal obţinută în cursul urmăririi penale, dacă însă nu a fost înlăturată în camera preliminară - din lipsă de mijloace suficiente pentru verificarea legalităţii - ea va avea forţă probantă egală cu probele administrate în cursul judecăţii, fără a mai face referire şi la aspectele ce restrâng posibilitatea revenirii asupra unei declaraţii ce a produs deja efecte. Având în vedere interesul general privind aflarea adevărului în cauzele penale şi importanţa consecinţelor posibile cu privire la libertatea persoanei, autoarele excepţiei concluzionează că nu poate fi condiţionată readministrarea probelor de diligenţele inculpatului, respectiv de profesionalismul avocatului său, procesului penal fiindu-i specific principiul oficialităţii. În plus, menţionează cazurile frecvente în care inculpaţii, din diferite motive, nu pot fi reaudiaţi în instanţă, un exemplu fiind acela al exercitării dreptului la tăcere. Consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată îşi menţine actualitatea şi după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 342 din 7 mai 2015, întrucât controlul de constituţionalitate efectuat prin decizia menţionată nu a vizat şi dispoziţiile art. 110 alin. (5) teza întâi şi ale art. 123 alin. (2) din Codul de procedură penală. ...