Decizia CCR nr. 783/2016Punctul 6

6. Judecătoria Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că egalitatea în faţa legii, consacrată de art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, prevăzută de art. 20 din Legea fundamentală, nu interferează cu politica penală a statului, care este atributul exclusiv al legiuitorului. Opinează că o astfel de orientare se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 25 din 6 martie 1996, prin care Curtea a statuat că problema incriminării unor fapte este o chestiune de politică penală, care ţine de competenţa autorităţii legiuitoare şi nu poate face obiectul unui control de constituţionalitate. Invocă, în acest sens, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015. Fără a nega importanţa libertăţii de exprimare a opiniilor şi convingerilor, judecătorul de cameră preliminară remarcă faptul că Legea fundamentală nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea diferitelor valori sociale, aceasta fiind lăsată la libera apreciere a legiuitorului. Operând dezincriminarea criticată, legiuitorul a avut în vedere că legislaţia în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigură suficiente mijloace pentru combaterea şi sancţionarea faptelor ce aduc atingere libertăţii de exprimare reflectate în opinii şi convingeri. Nereglementarea explicită a răspunderii civile şi a sancţiunilor de această natură, aplicabile în astfel de cazuri, nu înseamnă vid legislativ. Faptul că practica instanţelor judecătoreşti a stabilit existenţa unor temeiuri juridice corespunzătoare pentru sancţionarea unor asemenea fapte şi pentru apărarea intereselor legitime ale victimelor lor demonstrează că, în realitate, nu există un vid legislativ în această materie, iar dacă se impune completarea, modificarea sau perfecţionarea legislaţiei, aceasta intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară opinează că dezincriminarea faptei de abuz în serviciu în modalitatea normativă referitoare la crearea unei situaţii de inferioritate pentru o persoană pe temei de opinie, convingeri sau origine socială nu este de natură a încălca prevederile art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi nici pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a căror aplicabilitate este strict determinată prin chiar conţinutul acestor reglementări internaţionale. Astfel, observă că, deşi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie interzice discriminarea vreunei persoane de către o autoritate publică, între altele, pe motiv de opinii politice sau orice alte opinii şi pe motiv de origine naţională sau socială, totuşi această normă nu conţine o obligaţie pentru legiuitorul român de a incrimina un anumit comportament discriminatoriu, lăsând la aprecierea statului mijloacele prin care se asigură îndeplinirea respectivelor prevederi convenţionale. În mod similar, cu privire la interdicţia discriminării, instituită prin art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, judecătorul de cameră preliminară remarcă faptul că aceasta operează, în conformitate cu prevederile art. 51 din Cartă, numai în cazul în care statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii. Or, în speţă, nu se pune problema aplicării unei norme comunitare, ci a unei legi interne, care reflectă politica penală adoptată de legiuitor, fără a fi rezultatul transpunerii în dreptul naţional a unei reglementări din dreptul european. Arată, astfel, că instrumentele referitoare la discriminare care fac parte din acquis-ul comunitar nu obligă statele membre să plaseze comportamentele discriminatorii pe temei de opinie, convingere sau origine socială în sfera ilicitului penal, ci statele beneficiază, în acest domeniu, de o marjă de apreciere cu privire la mijloacele de atingere a rezultatului urmărit. ...