Decizia CCR nr. 775/2016Punctul 9

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei se limitează la enumerarea unor dispoziţii constituţionale, despre care afirmă că ar fi încălcate de textele de lege criticate, fără a arăta însă, în concret, în ce constă contradicţia dintre acestea din urmă şi Constituţie. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii trebuie făcute în formă scrisă şi motivate. Totodată, aşa cum reiese din art. 146 lit. d) din Constituţie şi din art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competentă să se pronunţe numai în limitele sesizării. Prin urmare, neindicarea de către autorul excepţiei a prevederilor din Legea fundamentală în raport cu care consideră că sunt neconstituţionale dispoziţiile de lege criticate sau simpla înşiruire a unor texte constituţionale, fără a indica, în concret, în ce constă, în opinia autorului excepţiei, contrarietatea dintre prevederile Constituţiei şi norma legală criticată, constituie un motiv de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 27 din 15 ianuarie 2008, prin care aceasta a reţinut că nu se poate substitui autorilor excepţiei în ceea ce priveşte invocarea unor texte constituţionale pretins încălcate şi a unor motive de neconstituţionalitate, întrucât acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. În plus, menţionează şi Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională. Or, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Consideră că, odată cu publicarea Deciziei nr. 76 din 26 februarie 2015, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă. În subsidiar, apreciază că excepţia este neîntemeiată. În acest sens, arată că art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală prevede că doar acele probe care au fost administrate în cursul urmăririi penale şi nu au fost contestate de către părţi nu vor mai fi readministrate în cursul cercetării judecătoreşti, dar chiar şi aceste probe sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor. În plus, art. 374 din Codul de procedură penală permite judecătorului, pe de o parte, să readministreze din oficiu probele la care se referă alin. (7) al acestui articol, iar, pe de altă parte, să administreze orice alte probe pe care le apreciază ca fiind necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Revine judecătorului învestit cu soluţionarea litigiului penal să aprecieze, în concret, de la caz la caz, ce probe trebuie administrate. În aceste condiţii, faptul că judecătorul unei cauze nu a dispus readministrarea, în faza cercetării judecătoreşti, a uneia sau a mai multora dintre probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu poate conduce la concluzia că dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală ar contraveni prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie referitoare la dreptul la un proces echitabil. Arată că, prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bobeş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut faptul că, atunci când instanţa decide să îşi întemeieze hotărârea de condamnare pe probe care nu au fost administrate în condiţii de contradictorialitate în faţa instanţei de judecată, este necesar ca respectivele probe să fie coroborate şi cu alte probe care au fost administrate în cursul procesului şi, de asemenea, este esenţial să existe garanţii procedurale solide pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii. În fine, consideră că nici critica privind pretinsa nerespectare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, nu este întemeiată, întrucât dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al inculpatului, acesta având dreptul de a fi asistat de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are, la rândul său, dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia şi să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012, apreciază că aceasta este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci solicită, de fapt, completarea dispoziţiilor legale, formulând câteva propuneri de lege ferenda. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 45 din 2 mai 1995 şi nr. 27 din 12 martie 1996. În subsidiar, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 este neîntemeiată. Astfel, arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, revenind legiuitorului infraconstituţional competenţa să reglementeze care anume fapte constituie infracţiuni şi care este regimul sancţionator aplicabil acestora - potrivit unor criterii ce ţin de politica penală -, cu obligaţia de a respecta, în acelaşi timp, prevederile constituţionale. Apreciază că dispoziţiile din Codul penal şi din Legea nr. 187/2012 criticate de autorul excepţiei reprezintă o opţiune de politică penală şi nu aduc nicio atingere prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, fiind, dimpotrivă, o transpunere a acestora. ...