Decizia CCR nr. 775/2016Punctul 10

10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi art. 39 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal, faţă de prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie, arată că legiuitorul a optat, în cazul concursului de infracţiuni, pentru sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix - de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite -, ceea ce are semnificaţia unei cauze de agravare a pedepsei. În vechiul Cod penal, sporul de pedeapsă era nu numai facultativ, dar şi limitat la 5 ani, fiind aplicabil doar atunci când era considerat neîndestulător maximul special al pedepsei celei mai grele din cele stabilite pentru infracţiunile săvârşite în concurs. Opţiunea actuală a legiuitorului a fost aceea de diminuare a limitelor speciale de pedeapsă, concomitent cu întărirea instituţiei concursului de infracţiuni - sub aspectul tratamentului sancţionator -, cu scopul de a preveni fenomenul infracţional. Arată că prevederile constituţionale privind libertatea individuală au menirea de a asigura respectarea acesteia, astfel încât nicio persoană să nu fie lipsită de libertate în mod abuziv şi, în acelaşi timp, autorităţile să aibă posibilitatea de a îngrădi libertatea individuală în anumite cazuri de încălcare a ordinii de drept. Astfel, consideră că autorităţile au nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a lua măsuri privative de libertate împotriva celor care nu respectă regulile privind ordinea de drept, situaţie în mod expres prevăzută şi de art. 53 din Legea fundamentală, care se referă la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi în scopul desfăşurării instrucţiei penale. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod faţă de prevederile art. 11, 20, 21 şi ale art. 24 din Constituţie, respectiv ale art. 6, 13 şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arată că dispoziţiile de lege criticate - privind probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, care sunt puse în dezbaterea contradictorie a acestora şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare - sunt interpretate de către autorul excepţiei în sensul că cererile şi excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală sunt limitate la faza procesuală a camerei preliminare, în timp ce în cauzele în care această fază a fost depăşită dreptul la apărare nu mai poate fi exercitat pe deplin. Or, regula generală în materie este aceea că probele administrate în faza urmăririi penale sunt readministrate doar dacă sunt contestate de părţi, regulă ce se subscrie necesităţii de accelerare a soluţionării proceselor penale. Ca atare, se poate observa, în primul rând, că partea ce se consideră neîndreptăţită are dreptul de a contesta proba. În al doilea rând, chiar probele necontestate pot fi readministrate de către instanţă, dacă apreciază că acest lucru este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei [art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală]. În plus, chiar şi în cursul cercetării judecătoreşti, persoana vătămată, părţile şi procurorul pot cere administrarea de probe noi, iar instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe noi dacă le consideră necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei [art. 374 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală]. Prin urmare, dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua cu referire la art. 344 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod nu contravin dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, consacrate la nivel constituţional şi convenţional. ...