Decizia CCR nr. 559/2016Paragraful 24

17. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 367 alin. (3) din Codul penal, care stabilesc aplicabilitatea regulilor privind concursul de infracţiuni pentru situaţia în care fapta de constituire a unui grup infracţional organizat este urmată de săvârşirea uneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului, acestea sunt criticate pe motiv că nu precizează căror membri ai grupului li se aplică regulile privind concursul de infracţiuni, tuturor sau numai celor care au săvârşit o infracţiune scop. Curtea reţine că o reglementare identică era înscrisă şi în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 39/2003, fiind aplicabilă infracţiunii de iniţiere, constituire, aderare sau sprijinire a unui grup infracţional organizat. Din dispoziţiile de lege criticate reiese că pedeapsa pentru concursul de infracţiuni se aplică membrilor grupului infracţional organizat care au săvârşit o infracţiune scop. Curtea reţine că dispoziţiile art. 367 alin. (3) din Codul penal se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza lor, fără privilegii şi fără discriminări, aşa încât sunt conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie, textul de lege criticat neaducând atingere nici principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală. De asemenea, dispoziţiile art. 367 alin. (3) din Codul penal nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă şi nu încalcă cerinţele de claritate, previzibilitate şi accesibilitate a legii, cerinţe impuse de prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne raportat la prevederile art. 7 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de "drept" folosită la art. 7 corespunde celei de "lege" care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.