Decizia CCR nr. 532/2016Paragraful 11

7. În acest sens, se arată că obligaţia de comunicare, sancţionată contravenţional în caz de neexecutare, a datelor solicitate de organele de poliţie reprezintă o formă de presiune a autorităţii, o modalitate de constrângere a persoanei de a divulga informaţii de natură a o autoincrimina sau a afecta o altă persoană, precum şi un mijloc de acuzare - direct sau indirect, contravenientul urmând a fi stabilit ulterior, în funcţie de răspunsul oferit. Or, având în vedere criteriile specifice jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în virtutea cărora domeniul contravenţional poate fi asimilat celui penal sub aspectul noţiunii de "acuzaţie penală" cuprinse la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, autorul excepţiei învederează că instanţa europeană a amintit importanţa dreptului de a nu contribui la propria incriminare şi a dreptului la tăcere, drepturi ce au devenit standarde procesual-penale acceptate la nivel internaţional, cu un rol fundamental în respectarea procesului echitabil. Astfel, conform jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, dreptul la tăcere este încălcat chiar şi atunci când o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze documente autorităţilor (Hotărârea din 25 februarie 1993, pronunţată în Cauza Funke împotriva Franţei). Se mai arată că, în practică, în cazul în care destinatarul adresei de solicitare a informaţiilor îşi exercită dreptul la tăcere şi refuză să răspundă, nu numai că este sancţionat potrivit art. 102 alin. (1) pct. 14 (în cazul persoanei fizice), respectiv art. 105 pct. 10 (în cazul persoanei juridice) din ordonanţa de urgenţă criticată, dar organul de poliţie nu mai efectuează nicio cercetare în scopul identificării persoanei care a săvârşit contravenţia, ci se mărgineşte la a-l sancţiona contravenţional.