Decizia CCR nr. 486/2016Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, deşi prevederile art. 222 din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la acea dată, pentru motive similare cu cele invocate în prezenta cauză, textul criticat păstrează viciul de neconstituţionalitate, în sensul neprevederii duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în faza camerei preliminare. Se susţine că lipsa prevederii acestei durate este de natură a nu asigura un just echilibru între interesul individual şi cel privat. Se arată că măsura arestului la domiciliu restrânge libertatea individuală, libera circulaţie şi dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, iar posibilitatea dispunerii ei pentru o perioadă nedeterminată, în etapa camerei preliminare, încalcă prevederile constituţionale ale art. 53. Se susţine că dispoziţiile art. 222 alin. (12) din Codul de procedură penală prevăd durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, fără a specifica exact care este durata maximă a acestei măsuri în etapa camerei preliminare. Se arată că dispoziţiile art. 239 din Codul de procedură penală sunt, în realitate, inaplicabile în cauză, întrucât, pe de o parte acestea se referă doar la faza judecăţii în primă instanţă, iar, pe de altă parte, fac referire la un termen de 5 ani, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut ca durata procedurii în camera preliminară să fie de maximum 60 de zile.