Decizia CCR nr. 454/2016Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 207 şi ale art. 348 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, dreptul la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la muncă şi condiţiile referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât legiuitorul nu a stabilit o durată maximă a măsurii arestării preventive în procedura camerei preliminare, aşa cum se prevede pentru faza urmăririi penale [180 de zile, potrivit art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală], respectiv pentru faza judecăţii în primă instanţă [5 ani, conform art. 239 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Consideră că, în noua concepţie a reglementării procesual penale, camera preliminară constituie una dintre fazele procesului penal, fiind autonomă faţă de faza judecăţii, aşa cum se arată şi în doctrină, care precizează că, potrivit noului Cod de procedură penală, procesul penal este constituit din patru faze, şi anume urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi punerea în executare a hotărârilor. Partea specială a Codului de procedură penală rezervă camerei preliminare un titlu distinct, şi anume titlul II, în condiţiile în care titlul I reglementează urmărirea penală, iar titlul III - judecata, ceea ce reflectă viziunea legiuitorului asupra structurii cvadripartite a procesului penal. Procedura în camera preliminară are un obiect specific, care, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Conform art. 343 din Codul de procedură penală, durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă, însă termenul de 60 de zile este unul de recomandare, a cărui nerespectare nu determină, de regulă, consecinţe procesuale. Prin urmare, această procedură filtru poate depăşi termenul de 60 de zile, durata ei devenind nedeterminată. Astfel, se creează premisele ca, în lipsa unei durate maxime a măsurii arestării preventive în procedura camerei preliminare, inculpaţii faţă de care s-a dispus menţinerea arestării preventive după trimiterea în judecată să fie supuşi celei mai drastice măsuri privative de libertate sine die, chiar dacă legalitatea şi temeinicia măsurii preventive sunt verificate la intervale de cel mult 30 de zile, în condiţiile art. 207 din Codul de procedură penală. Totodată, deşi redactarea art. 23 din Constituţie a avut în vedere vechea reglementare procesual penală, analiza măsurii arestării preventive în procedura de cameră preliminară trebuie făcută prin prisma standardelor constituţionale în materie, în scopul menţinerii duratei acesteia în limitele rezonabilului. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 361 din 7 mai 2015. De asemenea, arată că, prin Hotărârea din 28 martie 2000, pronunţată în Cauza Baranowski împotriva Poloniei (paragraful 56), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deţinută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicţie cu principiul securităţii raporturilor juridice.