Decizia CCR nr. 500/2016Paragraful 11

8. În ceea ce priveşte dispoziţiile înscrise în art. 68 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, care reglementează procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării, instanţa de judecată constată că acestea sunt similare, în elementele lor esenţiale - soluţionarea cererii de recuzare de către un alt complet din cadrul aceleiaşi instanţe, respectiv facultatea judecătorului învestit cu soluţionarea cererii de recuzare de a asculta procurorul şi părţile - dispoziţiilor prevăzute de art. 52 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală din 1968, care au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate. Reţine faptul că instanţa de contencios constituţional, verificând conformitatea normelor procesual penale anterioare cu dispoziţiile Legii fundamentale, a concluzionat că acestea nu încalcă niciuna dintre aceste prevederi. Invocă deciziile Curţii nr. 300 din 7 noiembrie 2002, nr. 241 din 27 mai 2004 şi nr. 306 din 8 iulie 2004, în care instanţa de contencios constituţional a statuat că "judecarea cererii de recuzare fără citarea părţilor are ca scop evitarea prelungirii nejustificate a judecăţii şi efectuarea acesteia într-un termen rezonabil". Arată instanţa de judecată că un argument suplimentar care evidenţiază caracterul neîntemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate derivă din însăşi natura instituţiei recuzării, aceasta fiind o procedură remediu pentru a elimina dezechilibrul procedural care poate exista atunci când un anume magistrat nu prezintă garanţiile de imparţialitate necesare unui proces echitabil. Apreciază că ipoteza invocată de către autoarea excepţiei, potrivit căreia niciun magistrat al instanţei nu este imparţial în soluţionarea cererii de recuzare, corespunde instituţiei strămutării, distinctă de cea a recuzării.