Decizia CCR nr. 377/2016Paragraful 26

23. Guvernul, în dosarele nr. 1.487D/2015 şi nr. 1.563D/2015, nr. 1.616D/2015, 1.629D/2015 şi 1.639D/2015, consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 554/2004 este neîntemeiată. Precizează că încheierea prin care este stabilită amenda pe zi de întârziere este definitivă, însă suma finală a amenzii se stabileşte prin hotărâre supusă apelului (dacă hotărârea a fost pronunţată de tribunal) sau, după caz, recursului (dacă a fost pronunţată de curtea de apel). De asemenea, textele legale criticate prevăd expres că atât încheierea, cât şi hotărârile menţionate sunt date cu citarea părţilor, fiind astfel respectate dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii. Aceste norme sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 129, precum şi cu cele ale art. 126 alin. (2) care conferă legiuitorului dreptul de a legifera cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. De altfel, această opţiune a legiuitorului a fost impusă de exigenţa soluţionării cu celeritate a procesului dedus judecăţii, aceasta fiind una dintre caracteristicile acţiunii în contencios administrativ. În privinţa normelor legale vizând aplicarea amenzii conducătorului autorităţii publice sau persoanei obligate, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011 şi Decizia nr. 914 din 23 iunie 2009. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a mai reţinut, cu referire la aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, că aceasta este consecinţa neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Aceasta intervine în virtutea legii, iar cuantumul amenzii este determinat în mod cert şi neechivoc prin însăşi norma criticată. Susţinerile autorului excepţiei în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie omit, pe de o parte, natura obligaţiei la care se referă art. 25 din Legea nr. 554/2004, respectiv o obligaţie de "a face", strict personală, care nu poate fi adusă la îndeplinire decât de către debitor, precum şi împrejurarea că autoritatea publică nu are o voinţă juridică proprie, aceasta formându-se şi manifestându-se exclusiv prin organele sale de conducere, în speţă prin conducătorul autorităţii publice şi prin celelalte organe de conducere ale acesteia. În aceste condiţii apare ca fiind justificată, ca modalitate de a impulsiona executarea hotărârii, reglementarea obligării conducătorului autorităţii publice la plata unei amenzi, atunci când se constată refuzul de a asigura executarea hotărârii. Aşa fiind, pretinsa diferenţă de tratament reclamată urmăreşte instituirea unui remediu eficace pentru asigurarea executării obligaţiilor stabilite de instanţele judecătoreşti în sarcina autorităţilor publice în materia contenciosului administrativ. De altfel, după cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, procedura contenciosului administrativ are un caracter special, fiind derogatorie de la regulile procedural civile, şi dă expresie prevederilor art. 52 din Legea fundamentală, oferind cadrul constituţional al protejării cetăţenilor în faţa eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice. În acest context, legiuitorul a stabilit că executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au instituit în sarcina autorităţilor publice anumite obligaţii de "a face" trebuie să fie realizată într-un anumit termen, fie cel precizat în cuprinsul hotărârii, potrivit art. 18 alin. (6) din lege, fie, în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia. În ceea ce priveşte criticile referitoare la pretinsa neconcordanţă dintre dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi cele din Legea nr. 165/2013, incidente în materia procedurilor de soluţionare a dosarelor de despăgubire, consideră că acestea sunt inadmisibile, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare.