Decizia CCR nr. 304/2016Paragraful 9

6. Dispoziţiile art. 111 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, analizate prin raportare la art. 53 din Constituţie, pot fi considerate ca având un scop legitim, şi anume desfăşurarea procesului penal şi protejarea siguranţei rutiere, instituind o măsură aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, nediscriminatorie şi necesară într-o societate democratică pentru protejarea valorilor statului de drept. O astfel de ingerinţă nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. Chiar dacă s-ar accepta că o persoană faţă de care există o bănuială că a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate în art. 111 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 ar prezenta o stare de pericol potenţial pentru siguranţa rutieră, o astfel de bănuială nu este suficientă pentru privarea ei de dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, întrucât bănuiala trebuie să fie şi rezonabilă, întemeiată pe probe. Ca atare, nu ar trebui ca măsura să poată fi luată prin simpla sesizare a organelor de poliţie rutieră, ci ar trebui, eventual, subsumată fie momentului dispunerii, în temeiul art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectuării în continuare a urmăririi penale faţă de suspect, fie, mai ales, momentului dispunerii punerii în mişcare a acţiunii penale de către procuror, în condiţiile art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală.