Decizia CCR nr. 243/2016Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei puterilor în stat şi art. 126 alin. (1) privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti. În acest sens arată că, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin deciziile nr. 1.267 din 27 septembrie 2011 şi nr. 290 din 23 mai 2013, art. 80 alin. (1) din Codul muncii este expresia principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară. De asemenea, aceste dispoziţii de lege instituie caracterul obligatoriu al obligării angajatorului la plata despăgubirilor determinabile stabilite în textul legal. Rezultă evident două concluzii, aplicabile în ipoteza constatării nelegalităţii sau netemeiniciei deciziei de concediere: a) obligaţia de plată a despăgubirii prevăzute de textul de lege criticat este obligatorie şi decurge exclusiv din dispoziţiile legale; b) cuantumul despăgubirii este stabilit de art. 80 alin. (1) din Codul muncii şi este determinabil în funcţie de drepturile pecuniare ale angajatorului. Prin urmare, dispoziţiile de lege reglementează cu caracter obligatoriu atât măsura despăgubirii, cât şi cuantumul acesteia, deşi acest lucru intră în competenţa instanţei de judecată, ceea ce aduce atingere principiilor separaţiei puterilor în stat şi înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti.