Decizia CCR nr. 243/2016Paragraful 6

3. Având cuvântul, reprezentantul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate solicită admiterea acesteia. Depune note scrise, la care anexează hotărâri judecătoreşti şi un set de înscrisuri care dovedesc veniturile salariale ale contestatoarei din perioada între concediere şi hotărârea judecătorească de anulare a concedierii. Arată că dispoziţia de lege criticată impune instanţelor să acorde în mod obligatoriu o anumită despăgubire, ceea ce încalcă principiul separaţiei puterilor în stat în stat şi principiul privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la art. 80 din Codul muncii, însă raportată la alte dispoziţii constituţionale. Susţine că nu contestă faptul că instanţa analizează toate probele atunci când stabileşte că decizia de concediere a fost nelegală şi nici nu contestă faptul că salariatul are dreptul la despăgubire atunci când instanţa constată că decizia de concediere a fost nelegală. Problema de drept pe care o supune atenţiei Curţii este aceea a cuantumului despăgubirii, în ipoteza concedierii nelegale, întrucât cuantumul despăgubirilor este prestabilit de Codul muncii, iar instanţele nu mai au plenitudine de jurisprudenţă pentru a aprecia de la caz la caz care a fost prejudiciul efectiv suferit de salariat. Or, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţele trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât în fapt, cât şi în drept, astfel încât trebuie să aibă competenţa să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care au fost învestite. Dacă în perioada cuprinsă între decizia de concediere şi anularea acesteia, salariatul se angajează în altă parte şi obţine venituri chiar mai mari, salariatul nu a suferit niciun fel de prejudiciu. Aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, instanţa nu a analizat existenţa prejudiciului, ci a aplicat art. 80 din Codul muncii care prevede un cuantum prestabilit al despăgubirii. Or, principiul separaţiei puterilor în stat impune ca niciuna din puteri să nu intervină în atribuţiile altei puteri. În cazul de faţă, legea impune un anumit cuantum al despăgubirii, indiferent de prejudiciul efectiv suferit şi fără a lăsa instanţei posibilitatea de a analiza, pe baza probelor, care este prejudiciul efectiv suferit. În concluzie, susţine că art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul că instituie o obligaţie a instanţelor de a stabili acel cuantum al despăgubirii, iar nu o prezumţie, care să poată fi răsturnată pe baza probelor.