Decizia CCR nr. 189/2016Paragraful 31

26. Aceleaşi consideraţii sunt valabile, mutatis mutandis, şi în cazul de faţă. În plus, trebuie avută în vedere şi definiţia contenciosului administrativ stabilită prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 constând în activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Or, în cauzele ce intră sub incidenţa art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deşi una dintre părţi este, într-adevăr, o autoritate publică, nu se poate spune că se încadrează strict în semnificaţia noţiunii de contencios administrativ, întrucât litigiul este generat de o pretenţie de natură civilă, constând în revendicarea unui drept de proprietate privată. Autorii excepţiei ignoră, atunci când îşi argumentează critica de neconstituţionalitate prin utilizarea acestei definiţii legale, faptul că are două componente, una referitoare la calitatea părţilor şi cea de-a doua privitoare la factorul declanşator al litigiului.