Decizia CCR nr. 155/2016Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale referitoare la libertatea individuală, dreptul la liberă circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, dreptul la muncă, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât nu stabilesc în mod clar şi neechivoc data de la care începe să curgă termenul de prelungire a arestării preventive a inculpatului. Astfel, arată că, în condiţiile art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală, atunci când, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, iar propunerea de prelungire a arestării priveşte toţi inculpaţii, "este evident că duratele de prelungire sunt determinate diferit de către instanţa de judecată, sentinţa pronunţată în cauză producându-şi efecte treptat, cu termene începând de la câteva zile până la câteva săptămâni". Consideră că, "în acest context, până la intrarea în vigoare a sentinţei de prelungire, cu privire la aplicabilitatea acesteia pot interveni fie cauze independente de voinţa inculpatului, cum ar fi decesul acestuia, ce ar face inaplicabilă sentinţa, dar care are caracter executoriu, fie cauze ce depind de voinţa inculpatului, cum ar fi soluţionarea şi admiterea unei cereri de revocare ori înlocuire a arestului preventiv ce poate fi soluţionată definitiv până la data aplicării sentinţei de prelungire a arestării. În acest caz, ar fi în vigoare două sentinţe care nu se pot concilia şi a căror forţă executorie nu poate fi determinată ca şi aplicabilitate, întrucât legiuitorul nu a stabilit care are forţă probantă mai mare şi în acest fel ar crea o noua procesualitate". Susţine că este imperios necesar a se stabili, prin dispoziţiile de lege criticate, data de la care începe să curgă termenul de 30 de zile, apreciind că aceasta nu poate fi decât "data pronunţării sentinţei". Având în vedere dispoziţiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora termenul pentru care se dispune arestarea preventivă curge de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv, autorul excepţiei consideră că, în cazul prelungirii măsurii arestării preventive, "termenul ar trebui să curgă de la data pronunţării sentinţei de prelungire rămasă definitivă, executarea depinzând doar de momentul punerii în executare faţă de inculpat, şi numai în condiţiile în care acesta se sustrage de la urmărirea penală - de la momentul în care este prins şi încarcerat". Susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai în măsura în care nu stabilesc data de la care începe să curgă termenul de prelungire a arestării preventive. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.