Decizia CCR nr. 155/2016Paragraful 13

9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 23, ale art. 25, ale art. 26 şi ale art. 53 din Constituţie, opinează că aceasta nu poate fi reţinută. În acest sens, arată că arestarea preventivă este cea mai aspră măsură preventivă privativă de libertate şi presupune lipsirea de libertate a inculpatului pe o durată de 30 de zile, care poate fi prelungită succesiv, fără ca durata totală să depăşească 180 de zile. Această măsură, prin natura ei, aduce o gravă atingere dreptului la libertate al individului, motiv pentru care au fost prevăzute garanţii constituţionale, fiindu-i consacrate dispoziţiile art. 23 alin. (4) -(9) . De fapt, dispoziţiile de lege criticate reprezintă chiar aplicarea în Codul de procedură penală a prevederilor art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală. De altfel, temerea autorului excepţiei referitoare la durata prelungirii arestării preventive este acoperită de garanţia constituţională instituită prin teza finală a acestui text constituţional, preluată în Codul de procedură penală în alin. (4) al art. 236, care stipulează că "Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile". Caracterul excepţional al măsurii arestării preventive este recunoscut inclusiv la nivel de principiu procesual penal, prin art. 9 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege". În plus, legiuitorul a reglementat într-o manieră amplă condiţiile de luare, prelungire şi menţinere a acestei măsuri preventive. Mai mult decât atât, garanţiile procesual penale sunt extinse în alin. (4) şi (5) ale art. 9, fiind instituite atât obligaţia organelor judiciare de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui arestat, atunci când se constată că o măsură privativă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, cât şi dreptul celui astfel vătămat la repararea pagubei suferite. Ca urmare, consideră că, deşi măsura arestării preventive reprezintă în sine o ingerinţă în drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului, dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală respectă rigorile constituţionale. În fine, opinează că prevederile art. 39 şi ale art. 41 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.