Decizia CCR nr. 145/2016Paragraful 6

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată, cu privire la admisibilitatea excepţiei, că aceasta a fost invocată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară, care a fost sesizat cu rechizitoriu cu două zile înainte de expirarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor. Judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale doar dacă nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de acestea este sancţionată cu decăderea din dreptul de a mai solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive. Reprezentantul Ministerului Public consideră că stabilirea naturii juridice a unui termen este, în general, o problemă de interpretare a legii. Or, instanţele sunt cele care sunt chemate să interpreteze legea. În cazul Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituţională a examinat o practică judiciară a instanţelor, în special a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, practică întinsă pe o perioadă de 12 ani, ce stabilea că termenul de 5 zile prevăzut de art. 159 din vechiul Cod de procedură penală, respectiv de art. 235 din noul cod - de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive - este un termen de recomandare. Curtea a constatat că este pusă în discuţie constituţionalitatea interpretării pe care norma de drept a primit-o în practică şi că este, prin urmare, chemată să dea textului o interpretare constituţională. Curtea a reţinut, în esenţă, că nerespectarea acestui termen aduce atingere, pe de o parte, dreptului inculpatului şi avocatului său de a pregăti apărarea şi, pe de altă parte, dreptului judecătorului de a studia dosarul cauzei. Reprezentantul Ministerului Public arată că trebuie văzut dacă, în prezenta cauză, există o atare interpretare neconstituţională a textului de lege criticat, dată de către instanţele judecătoreşti. Menţionează că nu a găsit jurisprudenţă în sensul că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este de recomandare. Mai mult, chiar dacă ar exista o astfel de jurisprudenţă, ea ar trebui să fie ulterioară Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, pentru că atunci a devenit evident pentru toţi destinatarii legii care e natura juridică a termenului prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dacă, în cazul Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea a intervenit, pentru că exista o interpretare cvasiunanimă care era neconstituţională, în cauza de faţă nu sunt dovezi că ar exista o interpretare cvasiunanimă neconstituţională a textului criticat. În practică, acest termen este respectat de către procurorul care sesizează cu rechizitoriu instanţa, în sensul că sesizarea este făcută cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive privative de libertate. Astfel, cu privire la admisibilitatea excepţiei, consideră că, întrucât nu există o interpretare neconstituţională a textului, interpretarea fiind destul de evidentă ca urmare a Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 şi textul fiind respectat de către destinatarii lui, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. De altfel, judecătorul care a ridicat excepţia nu a avut pe rol o sesizare ulterioară Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, ci o sesizare anterioară, rechizitoriul fiind emis între data pronunţării deciziei Curţii şi data publicării acesteia, astfel încât nu există vreo dovadă că aceasta ar fi jurisprudenţa contrară Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, având în vedere că ea este anterioară publicării respectivei decizii. Prin urmare, excepţia este inadmisibilă, pentru că ea pune în discuţie o problemă de interpretare a legii, care trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti.