Decizia CCR nr. 145/2016Paragraful 7

4. În ceea ce priveşte fondul excepţiei, reprezentantul Ministerului Public arată că, pentru identitate de raţiune, soluţia nu poate fi alta decât cea din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, dar numai cu privire la măsura arestării preventive şi a arestului la domiciliu. Această concluzie se desprinde din dispozitivul deciziei menţionate şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căreia măsurile preventive privative de libertate trebuie să respecte condiţiile de fond şi de procedură prevăzute în dreptul intern (de exemplu, Hotărârea din 2 octombrie 2008, pronunţată în Cauza Rusu împotriva Austriei, paragraful 55). Este adevărat că termenul era prevăzut în dreptul intern şi anterior Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, dar termenul era considerat de recomandare. În momentul de faţă, însă, Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 face parte din dreptul intern, ea se referă la o situaţie similară şi a constatat că termenul de 5 zile este unul peremptoriu, prin urmare soluţia cu privire la termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală - în ceea ce priveşte arestarea preventivă şi arestul la domiciliu - trebuie să fie identică. Referitor, însă, la măsura controlului judiciar şi a controlului judiciar pe cauţiune, acestea neintrând în sfera de incidenţă a art. 5 din Convenţie, şi întrucât, oricum, nu există o soluţie similară în dreptul intern, luând în considerare şi criticile ce pot fi aduse motivării Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, rezultă că revine judecătorului să stabilească dacă, în diversele cazuri concrete, nerespectarea termenului de 5 zile aduce atingere asigurării dreptului la apărare şi posibilităţii judecătorului de a studia dosarul cauzei. În acest sens, arată că, în motivarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, se reţine, la paragraful 39, că sancţiunea încălcării dreptului la apărare este nulitatea relativă, excepţie făcând situaţiile de la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală, fără a se menţiona, însă, că, în cauză, ar exista vreuna din situaţiile în care încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului este sancţionată cu nulitatea absolută. Este redată apoi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul acuzatului de a beneficia de "timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării", pentru a se conchide, la paragraful 49, că: «nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen». În realitate, prin decizie se creează un nou caz de nulitate absolută, pentru că vătămarea este presupusă în toate cazurile în care nu s-a respectat termenul de 5 zile. În sprijinul acestei soluţii, se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6 din Convenţie, jurisprudenţă care nu este, însă, de natură să susţină concluzia la care ajunge Curtea Constituţională în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, de vreme ce Curtea de la Strasbourg, pentru a aprecia dacă a existat un termen adecvat pentru pregătirea apărării, stabileşte criterii extrem de flexibile - cum ar fi natura procesului, complexitatea cauzei şi stadiul procedurii - de exemplu, prin Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Gregacevic împotriva Croaţiei, paragraful 51, hotărâre invocată şi de Curtea Constituţională. Prin urmare, ceea ce justifică jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată este posibilitatea pentru judecător ca, în acele cazuri în care a fost nesocotit termenul de 5 zile, ţinând seama de natura şi complexitatea cauzei, să constate că timpul rămas este insuficient pentru asigurarea apărării efective şi pentru ca judecătorul să studieze cauza. Tot potrivit aceloraşi criterii, judecătorul ar fi putut constata că, deşi a fost nesocotit termenul de 5 zile, având în vedere, însă, natura şi complexitatea cauzei, timpul pentru pregătirea apărării şi studierea dosarului este suficient, ceea ce a constatat, de altfel, şi judecătorul de drepturi şi libertăţi autor al prezentei excepţii de neconstituţionalitate, care a reţinut că, având în vedere gradul de complexitate a dosarului, timpul alocat studierii rechizitoriului şi faptul că aceiaşi apărători au acordat asistenţă juridică cu ocazia prelungirii măsurii arestării preventive, precum şi concluziile concrete puse în cauză de apărători, dreptul la apărare al inculpaţilor a fost asigurat cu prisosinţă.