Decizia CCR nr. 814/2015Paragraful 29

24. Referitor la dispoziţiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, ce instituie protecţia împotriva concedierii din motive ce ţin de activitatea sindicală, Curtea s-a pronunţat în numeroase rânduri asupra excepţiei de neconstituţionalitate a acestora, raportată la art. 16 din Constituţie, statuând că aceste dispoziţii, atât în forma anterioară republicării Codului muncii, cât şi în forma ulterioară, sunt constituţionale. Astfel, Curtea a reţinut că liderii sindicali se află într-o situaţie diferită de cea a celorlalţi salariaţi, iar protecţia lor legală este nu numai justificată, dar şi necesară. Angajaţii cu funcţii eligibile într-un organism sindical sunt în situaţii diferite faţă de ceilalţi angajaţi, astfel încât tratamentul juridic aplicabil cu privire la concediere este justificat obiectiv. Măsura de protecţie a mandatului exercitat de reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor are caracterul unei garanţii legale împotriva eventualelor acţiuni de constrângere, de şantaj sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului. Este evident că liderii sindicali nu şi-ar putea îndeplini mandatul încredinţat de salariaţi de a le apăra drepturile şi de a promova interesele profesionale, economice şi sociale ale acestora, dacă ar fi expuşi unor represalii, ameninţări sau şantajări din partea angajatorilor. Situaţia deosebită în care se află salariaţii membri ai organelor de conducere ale sindicatelor este determinată de atribuţiile lor în asigurarea îndeplinirii rolului sindicatelor, prevăzut în teza a doua a art. 9 din Constituţie, potrivit căreia sindicatele "contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor". De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate reprezintă o măsură de protecţie a liderilor sindicali, pentru ca aceştia să poată îndeplini în bune condiţii atribuţiile cu care au fost însărcinaţi de salariaţii membri de sindicat care i-au ales. Măsura de protecţie se justifică prin necesitatea de a se contracara eventualele măsuri abuzive, cu caracter represiv sau de intimidare, din partea angajatorului. În acest sens sunt deciziile nr. 104 din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26 februarie 1996, nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, nr. 194 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 2 iunie 2005, nr. 124 din 15 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 29 martie 2007. Prin Decizia nr. 104 din 31 octombrie 1995, Curtea a mai stabilit că art. 11 din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate nu are însă semnificaţia unui privilegiu, ci a unei măsuri de protecţie spre a se asigura egalitatea de tratament între sindicat, pe de o parte, şi societatea comercială, pe de altă parte, ca părţi în contractul colectiv de muncă. În lipsa unei asemenea măsuri de protecţie, societatea comercială ar avea un puternic mijloc de presiune asupra reprezentantului sindicatului, care ar afecta poziţia de egalitate a sindicatului faţă de societatea comercială, precum şi îndeplinirea de către sindicat a rolului său constituţional, consfinţit de art. 9 din Constituţie, de a apăra interesele profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. Prin Decizia nr. 124 din 15 februarie 2007, Curtea a reţinut că organizaţiile sindicale, şi mai ales liderii acestora, în calitatea lor de reprezentare, promovare şi apărare a drepturilor şi intereselor profesionale şi economice ale salariaţilor, vin mai des în contact direct cu reprezentanţii angajatorului, adesea în stări conflictuale, situaţii în care nu ar mai putea acţiona eficient dacă ar fi expuşi eventualelor măsuri represive din partea angajatorului. Aceste circumstanţe îi plasează pe liderii sindicali într-o situaţie obiectiv diferită faţă de cea a celorlalţi salariaţi, ceea ce justifică şi tratamentul juridic diferenţiat, prin reglementarea unor măsuri speciale şi mai eficiente de apărare a stabilităţii raporturilor de muncă.