Decizia CCR nr. 639/2015Paragraful 11

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări" şi "Nimeni nu este mai presus de lege", ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 53 referitor la condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât exclud sancţiunile de drept penal aplicabile minorilor de la exercitarea controlului judiciar pe calea recursului în casaţie, creând discriminare între inculpaţii minori şi cei majori. Astfel, cazul de casare prevăzut de textul de lege criticat nu se referă, generic, la "sancţiuni", ci doar la "pedepse", în condiţiile în care noul Cod penal prevede exclusiv posibilitatea luării unei măsuri educative faţă de minorii care săvârşesc infracţiuni şi răspund penal. Având în vedere dispoziţiile de lege criticate, în cadrul reglementat pentru recursul în casaţie nu se poate examina legalitatea aplicării faţă de inculpaţii minori a sancţiunilor specifice pentru această categorie de făptuitori, respectiv a măsurilor educative, fiind exclusă posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac întemeiate pe cazul de casare invocat, ceea ce, pe de o parte, contravine esenţei controlului judiciar, iar, pe de altă parte, reprezintă o profundă inechitate, sub aspectul eliminării verificării sancţiunilor de drept penal ce pot fi dispuse, potrivit legii, faţă de inculpaţii minori. Dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală creează discriminare între cetăţeni, respectiv între inculpaţii minori şi cei majori, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, cu atât mai mult cu cât tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens, arată că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).