Decizia CCR nr. 653/2023Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată, autoare a excepției, susține că este neconstituțională interpretarea potrivit căreia art. 80 din Codul penal nu s-ar putea aplica și față de minorul devenit major, prin dispunerea unei soluții adaptate, de renunțare la aplicarea măsurii educative. În acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 601 din 27 septembrie 2018. Observă că, în mod similar, în cauză, inculpatului, care era minor la data săvârșirii faptei și a devenit major între timp, nu i s-ar putea aplica dispozițiile art. 80 din Codul penal referitoare la renunțarea la aplicarea pedepsei. Reține că doctrina și practica sunt unanime în sensul acesta, deși este evident că, în această interpretare, minorului i se aplică un tratament mai sever decât majorului, fiind încălcat principiul egalității în drepturi. Susține că, prin această interpretare, care exceptează minorii de la aplicarea dispozițiilor art. 80 din Codul penal, se creează pentru persoanele care comit fapte prevăzute de legea penală în condițiile unui discernământ în formare o situație mai grea - caracterizată prin aplicarea întotdeauna a unei sancțiuni, măsurile educative fiind sancțiuni specifice minorului - decât cea creată pentru persoanele cărora, săvârșind faptele de natură penală după împlinirea vârstei de 18 ani, în condițiile existenței discernământului, li se poate aplica instituția renunțării la aplicarea pedepsei. Reține că un prim argument, invocat de adepții acestei teorii, de excludere a minorilor de la aplicarea dispozițiilor art. 80 din Codul penal ține de faptul că interpretarea gramaticală și lexicală a acestei instituții nu permite aplicarea sa decât atunci când ar urma să se stabilească „o pedeapsă“, întrucât denumirea instituției cuprinde doar sintagma „renunțarea la aplicarea pedepsei“, deci instituția ar putea fi aplicată doar infractorului major, nu și celui minor, acestuia din urmă aplicându-i-se măsuri educative. Autoarea excepției apreciază că acest argument poate fi ușor combătut prin aceea că legiuitorul însuși a asimilat noțiunea de „condamnare“ cu aceea a aplicării unei măsuri educative, chiar în art. 239 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar această echivalare a celor două noțiuni ar trebui să aibă loc și atunci când ar fi în favoarea minorului, nu doar atunci când această echivalare se face pentru a impune o condiție suplimentară, de excludere a unei instituții favorabile inculpatului. Așadar, dacă legiuitorul însuși a înțeles să echivaleze cele două noțiuni, această echivalare ar putea fi făcută și pentru a determina dispunerea renunțării față de un inculpat major care la data săvârșirii faptei era minor. La aceste argumente, autoarea excepției adaugă și un argument istoric, ținând de reticența cu care practica sub imperiul vechiului Cod de procedură penală refuza să aplice față de inculpatul minor unele instituții favorabile, cum a fost procedura simplificată a judecății în cazul recunoașterii învinuirii. Se aprecia la acea vreme că legea nu prevedea expres aplicarea procedurii simplificate și față de inculpatul minor, că legea nu prevedea efectul acestei instituții față de un posibil inculpat minor, că interpretarea lexicală impunea să se aplice această instituție doar inculpatului major. Subliniază că a fost nevoie de intervenția legiuitorului și de modificarea legii procesual penale pentru ca practicienii să accepte că unele instituții de favoare pot și trebuie să fie flexibile, respectiv pot și trebuie să fie adaptate pentru a permite realizarea scopului normei, pentru ca aceștia să nu fie discriminați. Pe lângă toate aceste argumente, observă că în această configurație restrânsă a normei penale s-ar îngrădi puterea judecătorului de a aplica în cursul judecății o normă de favoare față de un inculpat major care a săvârșit fapta în minorat, o faptă cu un pericol social redus, pentru care procurorul ar fi putut să pronunțe în cursul urmăririi penale o soluție de favoare (renunțarea la urmărirea penală), în condițiile în care Curtea Constituțională a stabilit că soluția dată de procuror de renunțare la urmărirea penală trebuie supusă întotdeauna controlului unui judecător, pentru că justiția se realizează prin instanțele judecătorești, potrivit Constituției. Așadar, și soluția de trimitere în judecată ar trebui să poată fi suspusă controlului unei instanțe, din această perspectivă. ...