Decizia CCR nr. 527/2015Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 65 alin. (3) şi (4) cu trimitere la art. 61 alin. (6) şi art. 62 din Legea nr. 487/2002 încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală şi ale art. 50 privind protecţia persoanelor cu handicap, întrucât judecătorul este implicat, fără nicio nuanţare, în procedura constatării încetării condiţiilor care au determinat hotărârea de internare nevoluntară. Cu alte cuvinte, ceea ce critică instanţa de judecată este implicarea judecătorului în procedura externării medicale. Astfel, în ce priveşte critica raportată la art. 23 din Constituţie, arată că persoana faţă de care comisia medicală a constatat că nu mai există cauzele iniţiale care au generat internarea nevoluntară va rămâne totuşi în stare de privare de libertate într-o unitate medicală până când instanţa va da o soluţie absolut formală. Soluţia este - în opinia autorului excepţiei - formală, deoarece nu se poate identifica nicio ipoteză în care instanţa, în pofida opiniei medicale de specialitate, care subliniază necesitatea externării, să o contrazică şi să dispună menţinerea în stare de internare nevoluntară. În aceeaşi situaţie se află şi persoana pentru care ab initio nu a fost justificată starea de internare nevoluntară, fiind victima unui abuz sau a unei erori manifeste ce a fost constatată ulterior de către comisia medicală, deoarece acea persoană va fi menţinută în regim închis până când judecătorul va pronunţa aceeaşi soluţie formală. Prin urmare, în ambele ipoteze, fie abuz/eroare, fie act medical conform, constatarea încetării condiţiilor care impuneau restricţionarea libertăţii individuale este favorabilă pacientului, ceea ce exclude utilitatea intervenţiei judecătorului. Totuşi, potrivit textelor de lege criticate, pacientul nu poate fi externat până nu se pronunţă o hotărâre judecătorească în acest sens. Or, din această perspectivă, situaţia pacientului este mai defavorabilă chiar decât cea a persoanei private de libertate în baza unui mandat de arestare, întrucât în această din urmă situaţie, la expirarea termenului pentru care a fost dispusă măsura, aceasta încetează de drept, iar persoana în cauză este pusă în libertate, independent de existenţa sau inexistenţa unei decizii judecătoreşti în acest sens. Aşadar, intervenţia judecătorului în procedura internării nevoluntare poate fi justificată numai prin necesitatea eliminării unor eventuale abuzuri, iar nu pentru a controla un act medical. În schimb, în procedura externării, implicarea judecătorului conduce la o limitare a libertăţii individuale a pacientului pentru perioada cuprinsă între data pronunţării comisiei medicale şi data pronunţării instanţei, care nu este justificată de niciunul din motivele arătate la art. 68 din Legea nr. 487/2002, respectiv de starea de sănătate a pacientului sau de eficienţa tratamentului.