Decizia CCR nr. 528/2015Paragraful 24

17. Curtea reţine că internarea nevoluntară, prin natura sa, fără a constitui o sancţiune privativă de libertate, reprezintă o măsură care privează de libertate persoana internată nevoluntar, în sensul că aceasta nu are libertatea să părăsească instituţia medicală în care a fost internată împotriva voinţei sale sau fără consimţământul său. Astfel, mecanismul instituit de Legea nr. 487/2002 urmăreşte, pe de o parte, protejarea drepturilor persoanelor cu tulburări psihice, în considerarea stării lor de vulnerabilitate, iar, pe de altă parte, protejarea persoanelor care nu au tulburări psihice şi care ar putea fi victime ale unui abuz sau ale unei erori medicale, de natură să le afecteze libertatea individuală. Internarea nevoluntară se instituie prin decizia comisiei medicale, care este supusă, însă, confirmării instanţei judecătoreşti, aceasta putând să o infirme şi să dispună încetarea internării nevoluntare. La rândul ei, şi procedura de externare are, similar procedurii de internare nevoluntară, o componentă administrativă şi una judiciară, instanţa competentă putând să confirme propunerea comisiei de constatare a încetării condiţiilor care au impus internarea nevoluntară sau să o infirme, cu consecinţa menţinerii, în acest ultim caz, a măsurii internării nevoluntare. Atât în procedura de internare nevoluntară, cât şi în cea de externare, intervenţia judecătorului este justificată de necesitatea eliminării unor eventuale abuzuri sau erori medicale. Instanţa judecătorească are rolul de a pune în balanţă, pe de o parte, interesul personal al pacientului, sub aspectul libertăţii acestuia, al nevoilor sale de sănătate şi al protecţiei împotriva abuzurilor şi erorilor medicale, iar, pe de altă parte, interesul general al societăţii privind eliminarea riscului ca starea psihică a persoanei în cauză să-i inducă acesteia un comportament de natură să producă o vătămare fizică ei înseşi sau altor persoane ori distrugeri de bunuri materiale importante, astfel că reglementarea legală criticată nu aduce atingere principiilor privind dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la ocrotirea sănătăţii şi protecţia persoanelor cu handicap, consacrate de prevederile art. 22, 23, 34 şi 50 din Constituţie, ci, dimpotrivă, garantează aceste drepturi fundamentale.