Decizia CCR nr. 520/2015Paragraful 23

17. În concluzie, asupra temeiniciei raţiunilor medicale (adică existenţa afecţiunii psihice, caracterul de amploare şi persistenţa acelei tulburări) care justifică detenţia sau eliberarea din detenţia legală de ordin social impusă de internarea medicală nevoluntară se pronunţă o comisie medicală legal instituită, iar asupra legalităţii luării măsurii se pronunţă instanţa de judecată, aceasta urmărind inclusiv îndeplinirea tuturor condiţiilor mai sus arătate, din perspectiva consacrării existenţei unei decizii profesionale. Faptul că, spre deosebire de situaţia externării, care, potrivit art. 65 alin. (3) coroborat cu art. 62 din Legea nr. 487/2002, devine operantă după validarea legalităţii ei de către instanţa de judecată, restrângerea privării de libertate este dispusă de îndată în cazul internării nevoluntare în absenţa confirmării legalităţii măsurii de către judecător, nu afectează dreptul la libertate individuală ori protecţia persoanelor cu handicap, deoarece, dimpotrivă, în acest din urmă caz măsura are caracter de stringenţă, fiind justificată şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, respectiv riscul unei vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane sau al unor distrugeri de bunuri materiale importante, deci existenţa unei stări de pericol pentru societate care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin internarea temporară a persoanei cu tulburări psihice. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un element necesar al "legalităţii" detenţiei, în sensul art. 5 paragraful 1 lit. e) , este lipsa arbitrariului şi că, deşi privarea de libertate este o măsură gravă, ea poate fi totuşi justificată şi necesară în cazul în care au fost luate în considerare alte măsuri mai puţin severe care s-au dovedit a fi insuficiente pentru a proteja persoana sau interesul public care impune detenţia (a se vedea Hotărârea din 4 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Witold Litwa împotriva Poloniei, paragraful 78). În astfel de cazuri, statele dispun de o libertate de apreciere crescută şi, în situaţii urgente, cu risc ridicat sau atunci când o persoană este privată de libertate din cauza comportamentului său violent, se acceptă posibilitatea obţinerii ulterioare a certificatului care dovedeşte alienarea. În toate celelalte cazuri consultarea prealabilă este indispensabilă (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Varbanov împotriva Bulgariei, paragraful 47). Or, potrivit art. 53, 58, 61 şi 62 din Legea nr. 487/2002, republicată, internarea nevoluntară poate avea loc numai dacă au fost epuizate toate încercările de internare voluntară, fiind dispusă în urma unei evaluări confirmate sub aspectul raţiunilor medicale de către o comisie legal instituită şi sub aspectul legalităţii de către instanţa de judecată competentă potrivit dispoziţiilor legale criticate în prezenta cauză.