Decizia CCR nr. 520/2015Paragraful 22

16. Aceleaşi raţiuni sunt avute în vedere şi în cazul intervenţiei judecătorului cu privire la confirmarea deciziei de încetare a internării nevoluntare şi reprezintă o garanţie atât pentru protecţia libertăţii individuale a persoanelor cu tulburări psihice, cât şi pentru cea a societăţii, comunitatea în cadrul căreia persoana astfel externată urmează să trăiască fiind direct interesată (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 1984, pronunţată în Cauza Luberti împotriva Italiei, paragraful 29). Faptul că poate exista o decizie a comisiei medicale potrivit căreia nu se mai impune măsura internării nevoluntare nu înseamnă că persoana trebuie eliberată în mod automat, aceasta echivalând cu o interpretare rigidă, ce lipseşte autorităţile statului (în speţă instanţa de judecată) de a evalua, în funcţie de ansamblul circumstanţelor cauzei, dacă o asemenea eliberare reprezintă cea mai bună soluţie atât pentru colectivitate, cât şi pentru persoana în cauză. Prin urmare, împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) şi (4) coroborate cu art. 62 din Legea nr. 487/2002, este posibilă nu numai soluţia confirmării de către instanţă a deciziei de încetare a internării nevoluntare, ci şi cea a respingerii unei astfel de decizii, nu este de natură a afecta libertatea individuală în măsura în care este adecvată pentru motive justificate ce pot ţine de riscul referitor la imposibilitatea de a se stabili dacă dispariţia semnelor specifice tulburării psihice iniţiale semnifică sau nu o vindecare/atenuare a bolii şi care sunt consecinţele absenţei/diminuării simptomatologiei. Aşa fiind, se poate constata că şi din această perspectivă intervenţia judecătorului nu are caracter formal.