Decizia CCR nr. 472/2015Paragraful 11

8. În continuare, judecătorul de cameră preliminară enumeră câteva cazuri, din practica instanţelor, pentru a demonstra ineficienţa procedurii de cameră preliminară, astfel: în marea majoritate a cauzelor, în perioada camerei preliminare, avocatul desemnat din oficiu nu ia legătura şi nu comunică cu inculpatul trimis în judecată. Prima comunicare are loc în faza de judecată, deşi odată cu comunicarea rechizitoriului inculpatului i se comunică şi numele şi datele de contact ale avocatului desemnat din oficiu, aşa încât au fost foarte rare situaţiile în care s-a realizat o comunicare şi deci o apărare efectivă în această fază; singurele nulităţi absolute care pot fi invocate de către judecătorul de cameră preliminară în privinţa efectuării actelor de urmărire penală sunt cele de la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală şi sunt cele legate de lipsa suspectului sau a inculpatului în cursul urmăririi penale, atunci când prezenţa sa este obligatorie, respectiv lipsa asistenţei de către avocat a suspectului sau a inculpatului (nu a persoanei vătămate sau a altei părţi), atunci când aceasta era obligatorie, în cursul urmăririi penale. Aceste nulităţi ar putea fi invocate în condiţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală până la închiderea (finalizarea definitivă) a procedurii de cameră preliminară; probele nelegale şi neloiale sunt excluse de judecătorul de cameră preliminară şi astfel nu ar mai trebui să poată să fie avute în vedere la judecarea în fond a cauzei; măsura excluderii devine ineficientă atâta vreme cât, în majoritatea lor, probele pot fi readministrate de judecătorul fondului în faza de judecată, la cererea Ministerului Public. Sunt foarte rare situaţiile în care o probă nu mai poate fi readministrată. În toate situaţiile în care au fost excluse probe, acestea au fost readministrate, martorii au fost reaudiaţi în faza de judecată, expertizele au fost refăcute etc., aceasta deoarece nelegalitatea procedurii de administrare a probei a fost considerată diferită de legalitatea probei înseşi; în cursul camerei preliminare nu poate fi constatată nelegalitatea decurgând din neadministrarea unor probe care sunt imperativ prevăzute de lege pentru buna desfăşurare a procesului penal - de exemplu situaţia în care o probă constituie atât o condiţie de procesualitate, cât şi una de substanţialitate, cum este expertiza medico-legală psihiatrică a minorului care are vârsta între 14-16 ani. Altfel spus, în materia probelor, judecătorul nu poate examina ceea ce nu există, dar trebuie să existe, astfel că, în continuare, acesta în faza de judecată va administra probele care lipsesc şi care au caracter obligatoriu; camera preliminară a fost reglementată pentru a stabili un filtru privind aspectele ce ţin exclusiv de legalitatea cauzei penale desfăşurate în cursul urmăririi penale. Această procedură nu a condus decât la creşterea duratei de soluţionare a cauzelor penale, a duratei în care inculpatul a fost plasat în detenţie preventivă. Într-o proporţie ridicată au fost invocate critici care nu au rol de excepţii, ulterior s-a formulat contestaţie, astfel că judecata a debutat la 6-9 luni de la data înregistrării rechizitoriului la instanţă; în situaţia în care nu au fost invocate toate excepţiile, chiar dacă ne aflăm în prezenţa unei instituţii speciale şi a unui termen maxim de invocare a neregularităţilor, şi în cursul judecăţii continuă verificarea atentă şi minuţioasă a actelor de urmărire penală, toate acestea pentru a se asigura împlinirea actului de justiţie. De pildă, în cazul probelor obţinute prin tortură sau a probelor derivate, acestea nu pot fi folosite, în niciun caz, în procesul penal, întrucât art. 102 din Codul de procedură penală instituie o adevărată inadmisibilitate a unor asemenea probe, care nu operează prin intermediul nulităţilor, ca în ipoteza altor nelegalităţi vizând modalitatea de administrare a probelor; în ceea ce priveşte verificarea neregularităţilor actului de sesizare, conţinutul şi forma rechizitoriului sunt reglementate de art. 328 şi 329 din Codul de procedură penală. În mod curent, cele mai întâlnite neregularităţi ale actului de sesizare, identificate din practică, se referă la faptele şi obiectul care au făcut obiectul urmăririi penale, la maniera în care probele administrate sau culese în cursul urmăririi penale sunt descrise sau doar descrise fără a fi analizate, la modul deficitar în care este descrisă starea de fapt pentru fiecare inculpat şi, implicit, pentru fiecare participant la fapta/faptele care formează obiectul dosarului. Sunt situaţii în care procurorul omite să descrie probele administrate şi modul în care acestea sunt apte să stabilească o bănuială rezonabilă cu privire la cel trimis în judecată. Tot din practică, de cele mai multe ori aceste nereguli nu sunt acoperite de procuror, chiar dacă există cereri pentru o descriere rezonabilă a faptelor ce formează obiectul sesizării, astfel că tot judecătorului îi va reveni în cursul judecăţii stabilirea stării de fapt pe baza probelor administrate; prin raportare la art. 281 din Codul de procedură penală se constată că legiuitorul a înlăturat nelegala sesizare a instanţei dintre cazurile de nulitate absolută, aşa încât nerespectarea reglementărilor care vizează acest aspect atrage sancţiunea nulităţii relative. Ca atare, este lipsită de importanţă o nelegalitate atât de colosală, este ineficientă, deoarece judecătorul chiar dacă constată o asemenea nelegalitate, nu va putea dispune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale de către organul competent.