Decizia CCR nr. 392/2015Paragraful 21

14. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 254 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă prin raportare la prevederile art. 21 din Legea fundamentală, Curtea reţine că neindicarea numelui, prenumelui şi adresei martorilor prin cererea de chemare în judecată atrage sancţiunea procedurală a decăderii, sancţiune a cărei configurare şi reglementare ţine de opţiunea legiuitorului, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie. Această opţiune nu poate avea însă ca efect atingerea substanţei dreptului, respectiv, în cazul de faţă, a accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil. Sancţiunea decăderii impusă de legiuitor urmăreşte un scop legitim, respectiv disciplinarea părţilor, asigurarea celerităţii judecării cauzei, ea este adecvată şi necesară pentru atingerea acestui scop în sensul că posibilitatea indicării şi individualizării respectivei probe a fost una efectivă - şi nu iluzorie - în etapa anterioară începerii propriu-zise a judecăţii. În privinţa existenţei unui just echilibru între interesele concurente, respectiv cel de bună administrare a justiţiei, în vederea asigurării unei ordini şi discipline procesuale, pe de o parte, şi exigenţele accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, pe de altă parte, Curtea reţine că între acestea nu există un dezechilibru, întrucât sancţiunea procesuală impusă nu este nici excesivă şi nici nerezonabilă, din contră, ea asigură părţilor un cadru procesual stabil, ceea ce determină o previzibilitate sporită în privinţa desfăşurării ulterioare a procesului. Astfel, pârâtul nu va putea fi surprins de folosirea altor dovezi direct în faza de judecată, ceea ce echivalează cu existenţa unui climat de ordine şi de predictibilitate necesar pentru exercitarea în condiţii optime a oricărui drept fundamental. Aşadar, sancţiunea procesuală a decăderii este una proporţională cu scopul legitim urmărit şi nu este de natură a afecta substanţa dreptului de acces la justiţie şi nici a celui la un proces echitabil. De altfel, Curtea reţine că nu se pot absolutiza nici exigenţele dreptului de acces la justiţie, acesta trebuind, pe de o parte, să cunoască o reglementare statală corespunzătoare, iar, pe de altă parte, să se integreze în concepţia procesului civil astfel cum a fost configurat de noua reglementare procesual civilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 18 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 23 martie 2015, paragraful 12).