Decizia CCR nr. 361/2015Paragraful 44

28. Curtea observă, de asemenea, că o altă instanţă constituţională, respectiv Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse, pronunţându-se prin Hotărârea nr. 27 din 6 decembrie 2011 cu privire la nereglementarea în Codul de procedură penală a termenelor pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu, a procedurii de stabilire şi prelungire a acestei măsuri, a stabilit că "noţiunea de «privare de libertate» are o semnificaţie autonomă, implicând faptul că orice măsură legală care în fapt se traduce printr-o privare de libertate trebuie să respecte criteriile de legalitate stabilite prin art. 22 din Constituţie şi art. 5 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Nimeni nu poate fi supus restrângerii drepturilor pentru un termen nedefinit sau exagerat de lung. Legiuitorul trebuie să stabilească termene clare şi rezonabile pentru restrângerile permise de lege a drepturilor şi libertăţilor. [...] Arestul la domiciliu este o măsură de restrângere a drepturilor care implică izolarea persoanei, fapt care obligă legiuitorul să stabilească prin lege o perioadă care să fie în acord cu principiile justiţiei şi echităţii, pentru a exclude posibilitatea arbitrariului şi a restrângerilor disproporţionate a libertăţii." Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse a constatat, totodată, că atât detenţia, cât şi arestul la domiciliu implică şederea obligatorie într-un spaţiu limitat, izolarea de societate, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale sau de muncă, imposibilitatea de a circula liber şi de a lua legătura cu diferite categorii de persoane, restrângând nemijlocit însuşi dreptul la libertate, nu doar condiţiile de realizare a acestuia şi, de asemenea, a reţinut că "Principiul egalităţii juridice impune cerinţe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum şi coordonarea acestora, pentru o înţelegere şi interpretare uniformă a legii. Codul de procedură penală nu indică termenul arestului la domiciliu şi nici procedura de stabilire şi prelungire a sa. [...] În absenţa bazei legale pentru modificarea măsurii arestului la domiciliu, aceasta poate depăşi termenele maxime stabilite pentru detenţie. Aşadar, persoanele care respectă condiţiile arestului la domiciliu, fără a atrage luarea în privinţa lor a măsurii mai aspre a detenţiei, sunt puse într-o poziţie mai precară decât cele care au eludat aceste condiţii, fapt ce încalcă principiul constituţional al dreptăţii. Mai mult, arestul la domiciliu poate depăşi nu doar termenul-limită al detenţiei stabilit de art. 109, ci şi durata pedepsei stabilită de instanţă pentru infracţiunea comisă, ceea ce încalcă principiul prezumpţiei de nevinovăţie prevăzut la art. 49 din Constituţie, care implică faptul că, până când sentinţa pronunţată nu devine aplicabilă, suspectului sau acuzatului nu i se pot impune restricţii comparabile, ca termen şi severitate, cu pedeapsa penală."