Decizia CCR nr. 325/2015Paragraful 26

20. Curtea constată, din analiza dispoziţiilor legale criticate, că reprezentanţii statului sau ai unităţilor administrativ-teritoriale în organele de conducere sau de control ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, inclusiv filialele acestora, încheie un contract de mandat în baza căruia beneficiază de o indemnizaţie al cărei cuantum este limitat la 1% din cel al remuneraţiei directorului/directorului general sau a preşedintelui consiliului de administraţie, respectiv al consiliului de supraveghere. Contractul de mandat astfel încheiat reprezintă o varietate a contractului de mandat reglementat de art. 2.009 şi următoarele din Codul civil, deosebindu-se, în mod esenţial, de raportul de muncă (a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 255 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 18 iunie 2014). Diminuarea indemnizaţiei acestor reprezentanţi a intervenit în contextul crizei economice pe care România a traversat-o, având drept consecinţă ajustarea cheltuielilor statului. Chiar dacă indemnizaţia a fost diminuată semnificativ, nu se poate susţine că prin aceasta a fost încălcat dreptul de proprietate, întrucât, nici în acest caz, nu se poate vorbi de un bun, noţiunea acoperind numai sumele certe, lichide şi exigibile, statul putând reconfigura cuantumul indemnizaţiei în funcţie de circumstanţele economice concrete şi cu respectarea dispoziţiilor constituţionale. Mai mult, reprezentanţii menţionaţi puteau renunţa la contractul de mandat, având în vedere că acest mandat este o formă specială a contractului de mandat reglementat de Codul civil.