Decizia CCR nr. 336/2015Paragraful 5

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei care solicită admiterea acesteia în măsura în care termenul reglementat de normele procesual penale criticate este un termen de recomandare, iar nu unul imperativ. Arată că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen legal, imperativ care fixează durata minimă până la care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu o propunere motivată de prelungire a duratei arestării preventive, raţiunea acestui termen fiind aceea de a pune pe poziţii de egalitate atât apărarea, cât şi acuzarea pentru ca, în acest interval de timp, să poată fi judecate atât cererea de prelungire a arestării preventive, cât şi eventuala contestaţie a procurorului. Aşa încât, în condiţiile nerespectării acestui termen imperativ, se poate ajunge la o situaţie de inechitate procesuală. În continuare susţine că, dacă s-ar aprecia că acest termen este unul de recomandare, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie, participanţii în procesul penal trebuind să beneficieze de egalitate în drepturile procesuale fără privilegii, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, care constituie o garanţie a principiului egalităţii, şi dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale. Arată că, într-o asemenea ipoteză, procurorul ar putea depune propunerea de prelungire a duratei arestării preventive şi cu un minut înainte de expirarea duratei acesteia, aspect de natură a impune în actul de justiţie arbitrariul şi lezarea principiilor şi drepturilor fundamentale invocate.