Decizia CCR nr. 760/2014Paragraful 13

11. Dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (Codul muncii), în forma modificată prin art. I pct. 4 din legea criticată, contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) din Constituţie, deoarece au eliminat condiţia proporţionalităţii concediului de odihnă acordat cu perioada de activitate efectivă. Or, concediul de odihnă presupune două componente: repausul fizic al muncitorului şi remuneraţia aferentă zilelor de concediu de odihnă. Această remuneraţie este rezultată din plus-valoarea generată de angajat în decursul perioadei de muncă şi în mod corespunzător este proporţională cu activitatea prestată şi cu valoarea muncii prestate. În urma acestei modificări, remuneraţia aferentă zilelor de concediu de odihnă nu se mai acordă în concordanţă cu munca prestată şi, indiferent de perioada de muncă prestată în anul calendaristic, angajaţii ar avea drept la concediu de odihnă întreg, cu plata întreagă a zilelor de concediu. Or, este evident că, pe perioada menţionată, angajatorul suferă o pierdere patrimonială, întrucât plăteşte drepturi salariale chiar dacă angajatul său nu prestează efectiv munca la care s-a angajat prin semnarea contractului individual de muncă. Astfel, în această situaţie, cauza contraprestaţiei din partea angajatorului lipseşte, acesta suferind practic o diminuare a activului său patrimonial. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010. În lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de această situaţie concretă şi obiectivă. Este afectat astfel dreptul de proprietate al angajatorului, ceea ce contravine art. 44 din Constituţie.