Decizia CCR nr. 729/2014Paragraful 15

11. Nu în ultimul rând şi în strânsă legătură cu celelalte susţineri de neconstituţionalitate, autorii excepţiei consideră că art. 4 coroborat cu art. 17 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este abilitată să invalideze deciziile entităţilor învestite de lege, încalcă dreptul de proprietate, principiul securităţii juridice şi cel al încrederii legitime, consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie se află, pe lângă creanţe, şi "speranţa legitimă", atâta vreme cât aceasta rezidă în existenţa unui fundament suficient în dreptul intern pentru a putea considera creanţa o "valoare patrimonială". Se mai arată că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe (Hotărârea din 27 mai 2010, pronunţată în Cauza Marin şi Gheorghe Rădulescu împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Viaşu împotriva României, şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Anastasiu şi alţii împotriva României), "o decizie administrativă a autorităţii locale competente care recunoaşte celui interesat un drept de reparaţie este suficientă pentru a crea un interes patrimonial protejat de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, chiar dacă nu este precizată suma despăgubirii. Neexecutarea unei asemenea decizii constituie o ingerinţă în sensul primei fraze a primului alineat al articolului menţionat. În consecinţă, petenţii cărora li sau acordat astfel de decizii administrative trebuie consideraţi implicit persoane îndreptăţite în accepţiunea noului proiect de lege, nefiind necesar ca dreptul lor să fie validat din nou". Scopul Convenţiei este de a proteja drepturi nu teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru privarea de proprietate trebuie să fie rezonabilă în raport cu valoarea bunului, fiind menţinut, totodată, un just echilibru între diferitele interese în cauză.