Decizia CCR nr. 395/2014Paragraful 45

30. Referitor la susţinerile privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 4 raportate la cele ale art. 33 şi 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea reţine că art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie termenele (de 12, 24 sau 36 de luni) în care entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, în timp ce art. 35 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede căile de atac de care beneficiază persoana îndreptăţită în situaţia în care entitatea învestită de lege nu emite decizia, în termenele legale prevăzute la art. 33. În acest context, Curtea reţine că termenul de "entitate învestită de lege", prevăzut de art. 33 din Legea nr. 165/2013, se referă, în speţă, la autoritatea învestită cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, şi anume comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), cum s-ar deduce din susţinerile autoarei excepţiei. Având în vedere faptul că autoarea excepţiei este beneficiara Hotărârii nr. 1.388 din 22 martie 2012, emisă de către Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, prin care s-a validat acordarea de despăgubiri băneşti, nu se poate vorbi despre vreun refuz al entităţii învestite de a soluţiona cererea autoarei excepţiei, astfel încât invocarea prevederilor art. 33 şi 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu au incidenţă în cauză.