Decizia CCR nr. 311/2014Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că interpretarea dată prevederilor art. 83 alin. 1 şi art. 86^4 alin. 1 din Codul penal din 1969 prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2011 creează discriminare între persoanele condamnate la pedepse cu închisoarea în privinţa cărora a fost pronunţată măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere şi care au săvârşit o nouă infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, în cursul termenului de încercare, înaintea datei publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 1/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au beneficiat de măsura suspendării condiţionate sau a suspendării condiţionate sub supraveghere a pedepsei cu închisoarea stabilită pentru noua infracţiune, şi cele care au săvârşit o nouă infracţiune în cursul termenului de încercare după această dată, când, potrivit interpretării criticate de autorul excepţiei, instanţele competente sunt obligate să dispună executarea ambelor pedepse cu închisoarea stabilite pentru infracţiunile săvârşite, fără a putea individualiza modalitatea de executare a acestora. Prin decizia anterior referită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârşirii în cursul termenului de încercare a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării acestei din urmă pedepse, chiar şi în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal din 1969, şi că suspendarea condiţionată a executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă, obţinută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969. Se arată că din interpretarea logico-gramaticală a dispoziţiilor art. 83 alin. 1 şi art. 86^4 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu poate fi dedusă o astfel de intenţie a legiuitorului, motiv pentru care textele criticate sunt lipsite de claritate, de precizie şi de predictibilitate, fapt ce contravine dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie. Se face trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 5 ianuarie 2000 şi 8 iulie 2008, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, paragraful 70, prin care instanţa europeană a subliniat faptul că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile. Se susţine, totodată, că o astfel de interpretare constituie o veritabilă completare a textelor criticate, excedând rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unică autoritate competentă să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, reglementat prin norma constituţională de la art. 126 alin. (3) , şi transformând instanţa supremă în legiuitor pozitiv, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.