Decizia CCR nr. 206/2014Paragraful 9

5. Cu privire la principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, autorii excepţiei arată că este flagrant încălcat de prevederile art. 4 şi ale art. 33-35 din legea criticată, deoarece aceste norme impun termene şi condiţii diferite faţă de cele în vigoare la momentul formulării şi înregistrării cererilor de restituire în condiţiile legii atunci în vigoare - Legea nr. 10/2001. Astfel, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu fac distincţie între cererile aflate deja, la momentul intrării în vigoare a noii legi, în etapa de finalizare a procesului de restituire, care au depăşit, deci, faza administrativă, şi cele care se află la începutul procedurii de restituire. Dispoziţiile art. 33 din legea criticată prevăd termene care încep să curgă de la 1 ianuarie 2014, între 12 şi 36 de luni, în care entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, aceste termene variind în funcţie de gradul de încărcare a autorităţilor publice competente să le soluţioneze şi de numărul de cereri rămase nerezolvate. Totodată, se arată că legea nouă nu a abrogat niciuna dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel că art. 25 din aceasta, care prevede un termen de 60 de zile în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a pronunţa o decizie asupra cererii de restituire în natură, rămâne câştigat cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Or, în condiţiile în care Legea nr. 165/2013 nu face distincţie între etapa în care se află cererile sau cauzele de restituire la momentul intrării sale în vigoare, rezultă că aplicarea noilor termene specifice procedurii administrative, inclusiv cererilor de chemare în judecată aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, contravine principiului neretroactivităţii legii.