Decizia CCR nr. 182/2014Paragraful 7

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia arată că noua reglementare nu a abrogat dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 10/2001 astfel încât în prezent, în ceea ce priveşte obligativitatea soluţionării cererilor de restituire, subzistă atât termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, cât şi noile termene prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013. Dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 dispun că entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, şi de a emite o decizie de admitere sau respingere a acestora într-un termen ce variază între 12 şi 36 de luni, şi care începe să curgă de la 1 ianuarie 2014. Astfel, deşi persoana interesată s-a adresat justiţiei, respectând atât legislaţia în vigoare, cât şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX din 19 martie 2007, aceasta se găseşte în situaţia în care, deşi a acţionat diligent, cu respectarea termenelor şi condiţiilor, este sancţionată prin aplicarea retroactivă a noii legislaţii. Litigiile aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 au avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării iniţiale a instanţelor, iar reglementarea unor noi termene şi condiţii, altele decât cele de la momentul formulării şi înregistrării cererilor de chemare în judecată, nu poate fi aplicată acestor litigii decât cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 rămâne câştigat cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fiind singurul termen existent la care s-au raportat cererile de chemare în judecată formulate la acel moment.