Decizia CCR nr. 205/2014Paragraful 11

7. Dispoziţiile art. 33 din legea criticată prevăd anumite termene, între 12 şi 36 de luni, în care entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001. Aceste termene, care variază în funcţie de gradul de încărcare a autorităţilor publice competente să le soluţioneze şi de numărul de cereri rămase nerezolvate, încep să curgă de la 1 ianuarie 2014. Pe de altă parte, legea nouă nu a abrogat niciuna dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel că art. 25 din aceasta, care prevede un termen de 60 de zile în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a pronunţa o decizie asupra cererii de restituire în natură, rămâne aplicabil în continuare. Or, în condiţiile în care Legea nr. 165/2013 nu face distincţie între etapa în care se află cererile sau cauzele de restituire la momentul intrării sale în vigoare, rezultă că aplicarea noilor termene specifice procedurii administrative, inclusiv a cererilor de chemare în judecată aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti, introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, contravine principiului neretroactivităţii legii. În virtutea acestui principiu fundamental, termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 rămâne câştigat cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, care au ca obiect soluţionarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001. În concluzie, extinzându-şi aplicabilitatea şi asupra cererilor de retrocedare aflate pe rolul instanţelor, Legea nr. 165/2013, prin art. 4 raportat la art. 33-35, obligă persoanele îndreptăţite să se supună noii ordini de drept intervenite ulterior formulării acţiunilor de chemare în judecată, anulând orice drept câştigat şi născut sub imperiul legii vechi, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, principiu ce reprezintă o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, a libertăţii şi securităţii juridice.