Decizia CCR nr. 179/2014Paragraful 8

6. Se susţine, de asemenea, că judecând după faptul că, prin textul legii, nu au fost abrogate niciuna din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că prevederile art. 25 din această lege rămân în continuare aplicabile, textul de lege criticat ignoră faptul că, în procedura administrativă, subzistă în continuare obligativitatea unităţii deţinătoare de a se pronunţa prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare şi că termenele prevăzute de art. 33, 34 şi 35 sunt termene generale destinate entităţilor învestite de lege, în vederea atingerii scopului legii. Litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată au avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării acesteia, iar faptul că în cursul judecăţii a apărut Legea nr. 165/2013, care reglementează alte termene şi condiţii decât cele de la momentul formulării şi înregistrării cererilor de chemare în judecată, ce urmează a li se aplica în condiţiile art. 4 din această lege, răstoarnă principiul fundamental al neretroactivităţii legii. Termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 rămâne câştigat cauzelor aflate pe rolul instanţelor, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fiind singurul termen la care s-au raportat cererile de chemare în judecată formulate la acel moment. Prevederile legale criticate sancţionează atitudinea persoanelor care au formulat cereri de chemare în judecată, în considerarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligându-le să se supună noii ordini de drept intervenite ulterior şi anulându-le orice drept câştigat şi născut sub imperiul vechii legi.