Decizia ÎCCJ nr. 10/2023 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor și a problemei ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori, sub aspectul admisibilității acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Din conținutul textului de lege enunțat rezultă că admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. ... În analiza primei condiții ce se impune a fi îndeplinită, respectiv ca instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, se constată că aceasta este îndeplinită, deoarece instanța care a adresat sesizarea este Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv apelul formulat de apelantul revizuent D.A.M. împotriva Sentinței penale nr. 2 din 3.06.2022, pronunțată de Tribunalul Brăila. În analiza condiției negative impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare, se constată că este îndeplinită în cauză și această condiție. În acest sens, se impune a se preciza că, în mod constant, s-a statuat în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție că în analiza condiției referitoare la existența unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de instanța supremă prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești este obligatoriu a ne raporta atât la hotărâri prin care să se fi statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanța de trimitere, cât și la considerentele unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate. Or, în speță, chestiunea de drept ridicată prin intermediul sesizării în cauză nu a mai fost examinată în modalitatea în care a fost formulată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat în mod explicit asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În ceea ce privește cea de-a treia condiție referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei din perspectiva existenței unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că nu este îndeplinită această condiție atât din perspectiva conferită acestui criteriu de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cât și din modul în care a fost formulată și supusă spre dezlegare această întrebare. În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a apreciat în mod constant că este admisibilă întrebarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile doar în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, și Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016). Scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept, iar sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor situații. Intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori succesiune în timp poate da naștere unor dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanțele naționale. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. Cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită, se constată că aceasta nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăți de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens și argumentate din punct de vedere juridic. Potrivit art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă.“, iar dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală stabilesc faptul că „revizuirea hotărârilor judecătorești definitive poate fi cerută când două sau mai multe hotărâri judecătorești nu se pot concilia“. În concret, nu există o dificultate reală de interpretare a conținutului dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală și mai exact a sintagmei „toate hotărârile care nu se pot concilia“, întrucât această normă procesual penală a primit de-a lungul timpului dezlegări care permit, în mod facil, aplicarea și interpretarea sa. Astfel, în jurisprudența referitoare la această chestiune de drept, instanța de contencios constituțional a reținut constant că revizuirea privește numai hotărârile judecătorești definitive care conțin o rezolvare a fondului cauzei, având în vedere faptul că prin această cale extraordinară de atac se urmărește înlăturarea erorilor de fapt pe care le conțin hotărârile judecătorești, iar astfel de erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale, prin acestea pronunțându-se atât asupra raportului juridic de drept penal substanțial, cât și asupra raportului juridic procesual penal principal. Această motivare a fost reiterată și în deciziile ulterioare ale Curții Constituționale, reținând în mod similar că „revizuirea privește numai hotărârile judecătorești definitive care conțin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmărește înlăturarea erorilor de fapt pe care le conțin hotărârile judecătorești, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanța se pronunță asupra raportului juridic de drept penal substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal“. De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal^1. ^1 Decizia nr. 873/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 22 martie 2016, Decizia nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală; Decizia nr. 333/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1048 din 2 noiembrie 2021. Totodată, Decizia nr. XVII din 19 martie 2007^2, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, continuă să producă efecte și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, în sensul că încheierile definitive prin care s-au dispus soluțiile de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pot face obiectul revizuirii, întrucât și în aceste ipoteze instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală, însă încheierile care nu soluționează fondul cauzei nu se încadrează în categoria hotărârilor care, potrivit art. 452 din Codul de procedură penală, sunt supuse revizuirii. ^2 Prin Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a stabilit: „cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în temeiul art. 278^1 alin. (8) lit. a) și b) din Codul de procedură penală, este inadmisibilă.“ Prin Decizia nr. 2 din 27 ianuarie 2022^3, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pe o sesizare similară, deși a respins-o ca inadmisibilă, a arătat că: „(...) revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală presupune existența a două sau mai multe hotărâri judecătorești prin care s-a rezolvat fondul acțiunii penale a cauzei. Or, procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea acțiunii penale pe fond a cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței în formula confirmării sau infirmării soluției ce se prefigurează în cauză“. ^3 Prin Decizia nr. 2 din 27 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara ce a avut ca obiect întrebarea: „Dacă în interpretarea dispozițiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată și împotriva unei hotărâri penale definitive, dar care nu soluționează fondul cauzei.“ Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, deși dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală nu menționează în mod expres că hotărârile care nu se pot concilia trebuie să fie hotărâri penale, acest aspect rezultă neechivoc din normele care reglementează competența și procedura de judecare a cererii de revizuire. Dispozițiile art. 458 din Codul de procedură penală prevăd: „Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină potrivit dispozițiilor art. 44.“ Art. 460 alin. (4) din Codul de procedură penală prevede că: „În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunțate se reunesc în vederea rejudecării.“, iar art. 461 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că, după admiterea în principiu a cererii de revizuire, rejudecarea se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanță și se pronunță o nouă hotărâre potrivit dispozițiilor art. 462 din Codul de procedură penală. Or, în raport cu conținutul și din modul în care a fost formulată sesizarea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală consideră însă că în speță nu este îndeplinită condiția referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei din perspectiva existenței unei chestiuni de drept care să vizeze o judecată propriu-zisă a unei cauze, astfel cum prevăd dispozițiile art. 349 și următoarele din Codul de procedură penală în titlul III intitulat Judecata. Noua hotărâre la care se referă art. 462 din Codul de procedură penală este acea hotărâre prin care instanța rezolvă acțiunea penală în sensul prevăzut de art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, și anume hotărârea prin care „instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal“. Dincolo de conținutul neechivoc al acestor dispoziții legale menționate, nici dispozițiile art. 43 din Codul de procedură penală și nici cele ale art. 44 din Codul de procedură penală nu reglementează ipoteza reunirii unei cauze penale cu o cauză civilă, nefiind posibilă invocarea unei inconciliabilități între o hotărâre civilă chiar și cu caracter sancționator și una penală, în contextul în care finalitatea este reprezentată de înlăturarea din sfera ordinii de drept a unor hotărâri judecătorești penale definitive ce conțin o eroare judiciară care aduce atingere ordinii de drept constituționale, prin inconciliabilitatea acestora, și, implicit, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să reflecte aceeași realitate juridică. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că se reține caracterul inconciliabil al soluțiilor pronunțate în cazul în care acestea se exclud una pe cealaltă (de exemplu, printr-o hotărâre judecătorească, complicii la săvârșirea unei infracțiuni sunt condamnați, în vreme ce autorii, judecați ulterior, sunt achitați, considerându-se că fapta nu există). Sau, altfel spus, caracterul inconciliabil vizează, în principiu, situația de fapt reținută, dar această inconciliabilitate poate privi și situații de drept diferite, întemeiate pe aceeași bază factuală. Raportat la argumentele expuse, rezultă neechivoc că hotărârile inconciliabile trebuie să fie hotărâri penale, întrucât cazurile de revizuire de la art. 453 din Codul de procedură penală privesc doar latura penală, astfel că instanța de revizuire va putea anula doar hotărârile penale care nu se pot concilia și va pronunța o nouă hotărâre, or, nu se poate ca instanța penală să anuleze o hotărâre civilă și aceasta cu atât mai mult cu cât la alin. (2) al aceluiași art. 453 din Codul de procedură penală se menționează că revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive cu privire la latura civilă poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit Codului de procedură civilă. Scopul interpretării unei norme juridice procesual penale constă în a vedea care este sfera relațiilor sociale cărora li se aplică norma, conținutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului, exprimată în norma procesual penală supusă interpretării. Raportat la considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală apreciază că în realitate se dorește, prin sesizarea formulată, o confirmare a soluției ce se prefigurează în cauză, și nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii^4. ^4 Decizia nr. 26 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018. Pentru a fi admisibilă o astfel de sesizare este necesar ca prin întrebarea formulată să se tindă la interpretarea, in abstracto, a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței. Prin sesizarea formulată se urmărește în concret obținerea de clarificări suplimentare cu privire la incidența unei dispoziții legale care în realitate este clară și lipsită de orice echivoc în interpretare și aplicare, astfel încât întrebarea adresată spre dezlegare Înaltei Curți de Casație și Justiție are un caracter inadmisibil. Pentru toate argumentele mai sus expuse, în temeiul art. 475 și 477 din Codul de procedură penală, ...