Decizia ÎCCJ nr. 52/2022 (HP)Punctul XI

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Cu privire la admisibilitatea sesizării Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, sub aspectul admisibilității acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță; existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Din perspectiva condiției referitoare la existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se verifică dacă sunt întrunite premisele de analiză ale acesteia, și anume: existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu; problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate; chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, context în care noțiunea de „soluționare pe fond“ trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare. În speță este îndeplinită condiția referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori fiind învestită cu soluționarea apelului penal formulat împotriva Sentinței penale nr. 44 din data de 15 iulie 2021, pronunțată de Judecătoria Baia de Aramă în Dosarul nr. 387/181/2020. De asemenea, este îndeplinită și condiția referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Cu privire la cerința referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării și la aptitudinea dezlegării date de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei se rețin următoarele: Înțelesul sintagmei „soluționarea pe fond a cauzei“ a fost deslușit prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a reținut: „(…) Așadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă și de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor și curților de apel de către instanța supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluționarea propriu-zisă a unor chestiuni ce țin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii.» (...) Or, intervenția instanței supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înțelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conținut ori a căror succesiune în timp poate da naștere la dificultăți rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând în final unitatea aplicării lor de către instanțele naționale.“ În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-au pronunțat soluții de respingere, ca inadmisibile, a sesizărilor pentru neîndeplinirea condiției referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei din perspectiva existenței unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înalte Curți de Casație și Justiție a statuat: „(...) între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual) și soluția ce urmează a fi dată de către instanță trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii“ (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014). Totodată, s-a constatat că „este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracțiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecății“ (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14 din data de 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015). În ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la rezolvarea directă a unor chestiuni ce țin de situația în cauză, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii»“ (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021). În jurisprudența anterioară în materie s-a statuat, în mod progresiv, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. S-a subliniat, sub un prim aspect, că sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce și care ar putea da naștere mai multor soluții. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială“ (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017). În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2015, din care reiese că „deși nu este menționată expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“. Raportat la considerentele anterior expuse, se apreciază că nu reprezintă o veritabilă problemă de drept chestiunea de drept asupra căreia s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să ofere o dezlegare de principiu. Se constată că instanța de trimitere solicită rezolvarea următoarei chestiuni de drept: „Lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 78 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, în sensul de a se stabili dacă sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 336 din Codul penal, sub aspectul îndeplinirii condiției vizând existența unei îmbibații alcoolice de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge“. Dispoziția legală a fost supusă de mai multe ori controlului de constituționalitate, inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituția României, care consacră prezumția de nevinovăție și art. 21 alin. (3) din Constituție, referitor la dreptul la un proces echitabil, Curtea Constituțională constatând că dispozițiile art. 78 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, sunt redactate cu suficientă precizie, claritate, permițând destinatarilor legii să își conformeze conduita și să înțeleagă consecințele ce decurg din nerespectarea normelor prescrise, fiind conforme cu garanțiile dreptului la un proces echitabil. În esență, Curtea Constituțională a apreciat că prezumția legală prevăzută de art. 78 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, răspunde criteriilor constituționale de previzibilitate, principiului legalității incriminării și nu înlătură prezumția de nevinovăție. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 417 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 25 mai 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 78 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, Curtea Constituțională a constatat că „instituirea unei astfel de prezumții se întemeiază pe importanța și semnificația obligației stabilite în art. 78 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, legiuitorul apreciind că este absolut necesar să interzică orice consum de alcool sau substanțe cu efecte similare după producerea unui accident de circulație, în vederea stabilirii în condiții de maximă operativitate și cu exactitate a condițiilor producerii accidentului, respectiv a stării conducătorului auto la acel moment. Contrar susținerilor autorului excepției, norma criticată este menită practic să sancționeze o conduită contrară dispozițiilor legale, în considerarea scopului ordonanței, respectiv asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private. Referindu-se la regimul probelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, de exemplu în Cauza Salabiaku împotriva Franței, 1988, că prezumția de nevinovăție nu este una absolută, de vreme ce în orice sistem de drept sunt operate prezumții de drept sau de fapt, iar Convenția nu le interzice în principiu, atâta timp cât statele respectă anumite limite și nu încalcă drepturile apărării. În cauză, conducătorul auto este avertizat cu privire la consecințele faptei interzise de legiuitor, acesta trebuind să cunoască dispozițiile legale care interzic consumul de alcool, substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora după producerea accidentului rutier și până la testarea concentrației alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice, precum și prezumția care operează în cazul nerespectării acestora. Absența unei astfel de interdicții ar determina, de altfel, dificultăți în stabilirea cu exactitate a stării conducătorului auto la momentul producerii accidentului, or, determinarea cât mai exactă a acestei stări este deopotrivă în interesul apărării, al organului constatator și, în esență, al respectării principiului aflării adevărului“. Caracterul obligatoriu al considerentelor deciziilor pronunțate de instanța de contencios constituțional a fost stabilit prin Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, în cuprinsul căreia s-a arătat că „… puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea. Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept“. Totodată, se constată că prin întrebarea adresată în vederea dezlegării unei chestiuni de drept se urmărește, de fapt, stabilirea standardului probator ce trebuie avut în vedere pentru dovedirea săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, aspect ce nu poate face obiectul procedurii reglementate de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală. În această privință, potrivit jurisprudenței Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că sesizarea trebuie să vizeze, în mod exclusiv, o problemă de interpretare a legii, iar fundamentul întrebării ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta este stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei (deciziile nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015; nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 31 din 19 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11 ianuarie 2016). ...